Aş vrea să vorbesc cititorilor despre preliminariile acestei opere şi despre felul cum tema ei m-a captivat, aidoma magnetului care atrage pilitura de oţel. O bucurie specială este pentru mine că cel ce a dat superba formă a celei de-a patra ediţii maghiare a cărţii, nu-mi este doar editor, ci şi prieten dintotdeauna, îndrumat şi el la rândul său tot de această carte pe calea pe care o urmează, împlinind o menire importantă şi astăzi. Despre Leul Roşu eu aş prefera să vorbesc la persoana a treia singular, căci el şi-a dobândit o viaţă stranie, total independentă. Nu spun că pentru ca el să se nască n-a fost necesar faptul că sunt o scriitoare înnăscută şi că, de la vârsta de opt ani, practic aproape toate genurile literare. A fost nevoie de constituţia creierului meu, de fantezia mea şi de diferitele izvoare istorice şi ştiinţifice pe care le-am avut la îndemână. Cu toate acestea, nu mă consider altceva decât instrumentul potrivit, mesagerul unei forţe, al unei inspiraţii mult mai puternice decât mine; nu-i ştiu numele exact, dar că există. Sunt sigură că dacă în 1939 când m-am apucat de scris, aş fi bănuit ce mare foc se va revărsa de sub pana mea, n-aş fi îndrăznit să-mi asum această muncă. În 1938 îmi murise băieţelul. Eu m-am născut într-o familie minunată, printre actori, cineaşti, muzicieni şi scriitori, a căror libertate „boemă” nu însemna libertinism, ci spirit deschis, receptivitate faţă de artă, filozofie şi ştiinţe. 

Nu eram mic-burghezi şi nici nobili scăpătaţi, dar cunoşteam toate categoriile de oameni, toate tendinţele, urmăream evenimentele furtunoase ale planetei şi ale ţării noastre, înţelegeam primejdiile, dar nu am aderat niciodată la vreun partid extremist. Soţul meu, Szepes Béla, campion olimpic, grafician, caricaturist, gazetar, colabora nu numai la publicaţiile maghiare ci şi la mari ziare internaţionale. El mi-a oferit posibilitatea de a mă ocupa de tot ceea ce mă interesa şi de a-mi procura documentaţie în limbile germană şi engleză, pe care le cunosc la perfecţie. Pe atunci „luasem la rând” alchimia. Mă hotărâsem să scriu o nuvelă despre un alchimist interesant. Eram captivată de destinul tragic al acestor experimentatori, nevoiţi să lucreze pe ascuns. Şi ei erau greşit înţeleşi de seniorii avizi de bani şi de putere, la fel ca oricare dintre marile intelecte de pe scena însângerată a istorici. Adevăraţii „iniţiaţi” ai „alchimiei mentale” nu s-au străduit nicicând „să fabrice aur”, ci năzuiau să-şi transfigureze propria fiinţă din „plumb uman în aur uman”. Ei se străduiau să dea naştere în sufletul, în spiritul lor, „Pietrei Filozofale”, adevăratul Elixir al Nemuririi. 

Când cădeau sub puterea vreunui suveran atotputernic şi nu reuşeau să satisfacă lăcomia de bani a acestuia, erau supuşi caznelor şi erau ucişi. Însă până atunci, scrutând tainele naturii în laboratoarele alchimice, ei făceau nenumărate descoperiri interesante. Ştiinţa de astăzi recunoaşte pe rând aceste descoperiri. De exemplu, „epoca noastră de plastic” demonstrează faptul că elementele sunt energii transformabile unele în altele. Se dovedeşte şi faptul că pot fi create pietre preţioase şi aur pe cale sintetică, leacuri care purifică sistemul circulator, vitamine şi medicamente ce pot prelungi viaţa, seruri şi antibiotice care biruie infecţii şi epidemii. Chimia este „descendenta alchimiei” numai că ea îşi obţine „arcanele” cu preţul unor erori mai grosolane şi cu costuri mai mari. Medicamente considerate utile, devin adesea dăunătoare şi rămân mult în urma genialei „biomagii a naturii” pe care chimia încearcă s-o imite. Palpitanta acţiune a „Leului Roşu” parcurge patru secole, ascunzând în sine de fapt istoria alchimiei, precum şi cele mai profunde chei ale filozofiei orientale, în folosul unor căutători care, citind cartea de mai multe ori, vor constata că ea revelează multe straturi psihoarheologice ce îşi păstrează mereu prospeţimea. Mărturisesc că am fost cutremurată de înflăcărarea care s-a declanşat în mine pe neaşteptate în timp ce scriam. Am înţeles că, de data aceasta, nu pătrunsesem în labirintul unei nuvele ci, eram antrenată ca de o rachetă cosmică printre dimensiuni care îmi dădeau ameţeală. De atunci nu am mai putut renunţa la acest zbor stelar. Orizontul mi se deschidea tot mai larg. Mă ridicam pe valurile unui ocean de foc. Şi, cu toate că eu cunoşteam planul acţiunii, de sub pana mea apăreau fraze uimitoare la care, cu secunde în urmă, nu m-aş fi putut gândi.