Wilson ședea pe terasa hotelului Bedford cu genunchii lui rozalii și golași lipiți de balustrada din fier. Era duminică și dangătul clopotului de la catedrală vestea slujba de utrenie. De cealaltă parte a străzii Bond, la ferestrele liceului, tinere fete de culoare, în treninguri albastru-închis, se ocupau cu interminabila îndeletnicire, sortită eșecului, de a-și netezi părul sârmos. Wilson își mângâia mustața de curând lăsată să crească și visa, în așteptarea unui gin cu bitter. Stând așa, acolo, orientat spre Bond Street, avea în față marea. Chipul lui palid dovedea cât de recent o părăsise pentru a debarca în port, după cum o dovedea și lipsa lui de interes pentru liceenele de peste drum. Era asemenea acului întârziat al barometrului care indică încă „timp frumos“ mult după ce perechea lui s-a deplasat spre „furtună“. Pe sub terasă, funcționarii de culoare treceau spre biserică, dar soțiile lor înveșmântate în rochii scânteietoare de după-amiază, albastre sau vișinii, nu-i stârneau nici urmă de interes. În afară de Wilson, pe terasă nu se afla decât un indian bărbos cu turban, care se oferise să-i prezică viitorul: probabil că nu erau nici ora, nici ziua potrivite pentru cei din rasa albă – cu siguranță că aceștia se găseau pe plaja aflată la depărtare de cinci mile; dar Wilson nu avea mașină. Singurătatea îi deveni aproape insuportabilă. De fiecare latură a școlii, acoperișul din tablă ondulată era înclinat spre mare și ori de câte ori vreun vultur, oprindu-se din zbor, se așeza pe ea, tabla zăngănea și zdrăngănea deasupra capului său. Trei ofițeri din marina comercială, aparținând convoiului de vase ancorate în port, își făcură apariția urcând dinspre chei. Pe dată îi înconjurară niște băiețași cu șepci de elevi. Refrenul băieților, un fel de versuri de grădiniță, răzbătu slab până sus la Wilson: „Căpitan vrea huța-huța, sora mea-i atrăgătoare și e și învățătoare, căpitan vrea huța-huța“. Indianul cel bărbos se uita încruntat la un șir de socoteli complicate de pe dosul unui plic – vreun horoscop sau poate numai evidența cheltuielilor pentru traiul zilnic? Când Wilson își îndreptă din nou privirea spre stradă, ofițerii reușiseră să scape de școlarii care acum tăbărâseră ca un roi în jurul unui singur marinar: îl conduceau triumfători spre bordelul aflat nu departe de sediul poliției, parcă l-ar fi dus la grădiniță. Un picolo negru aduse ginul lui Wilson pe care acesta îl sorbi foarte încet pentru că nu avea nimic altceva de făcut decât să se întoarcă în camera lui încinsă și sordidă și să citească un roman – sau o poezie. Lui Wilson îi plăceau versurile, dar le absorbea în taină ca pe un drog. Culegerea The Golden Treasury îl însoțea pretutindeni, dar era consumată seara în doze mici – o picătură de Longfellow, Macaulay, Mangan: „Continuă și spune cum, cu geniul irosit, trădat în prietenie, înșelat în dragoste…“ Avea gusturi romantice. În public însă îl etala pe Wallace. Dorea cu înfocare ca în aparență să difere cât mai puțin de ceilalți oameni: își lăsase mustață, pe care o arbora asemenea cravatei membrilor unui club – în chip de element comun –, dar ochii îl trădau; ochi căprui de câine, ochi de prepelicar, ațintiți plini de tristețe spre Bond Street.