Ofelia Kendrake smuci sertarul dulapului din camera de hotel,
smulse cele câteva lucruri care-i aparţineau şi le aruncă într-o geantă
mare din material textil care îi servea drept valiză, loc de depozitare şi
cămin improvizat, totul asamblat într-un colet uşor decolorat.
Jenny Kendrake se ridică în capul oaselor în pat şi clipi, năucită din
pricina strălucirii bruşte a lămpii cu gaz, stăpânită de confuzia totală a
celui trezit dintr-un somn profund, în toiul nopţii.
— Ce-i asta? Ce naiba se întâmplă?
— Trebuie să plecăm de-aici, asta-i tot, rosti Ofelia înşfăcând
singura rochie de călătorie prezentabilă a surorii ei şi azvârlind-o spre
fata care o privea uluită. Îmbracă-te. Acum!
Jenny se zgâi la ea pentru un moment, apoi făcu ochii mari rând
pricepu. Îşi ridică braţul şi aţinti un deget, într-un gest teatral, spre
sora ei.
— Ai trişat, nu-i aşa?
Ofelia se îndreptă de spate, înălţându-se atât cât îi permitea destul
de impresionanta statură de 1,70 metri şi îi aruncă surorii ei o privire
semeaţă.
— Cu siguranţă, n-aş spune că am trişat.
Jenny îşi îngustă ochii, suspicioasă.
— Altcineva ar zice că ai trişat?
— Altcineva exact aşa a spus, rosti Ofelia cu asprime. Este un
bărbat josnic, meschin şi de-a dreptul dezgustător şi de aceea trebuie
să plecăm de aici. Traversă camera, se apropie de un şifonier ponosit
şi smuci uşa, murmurând: Nu am trişat.
— Atunci, de ce trebuie să plecăm? Întrebă Jenny pe un ton
atotştiutor.
Ofelia o fixă din nou cu privirea.
— Deoarece el crede că am trişat. Sincer, nu ştiu ce s-a întâmplat.
Clătină din cap, încă încercând să-şi dea seama ce se petrecuse cu
adevărat. Dar se pare că au fost prea mulţi aşi în pachet, iar câţiva
dintre ei – deşi nu din vina mea, ca să ştii, au ajuns în mâna mea.
Jenny gemu şi se prăbuşi pe spate, în pat.
— Ai trişat!
— Nu, sincer. Sprâncenele Ofeliei se împreunară din pricina
nedumeririi. Nu eu am trişat. Probabil că altcineva a făcut-o.
Jenny se ridică în coate.