Mi-a fost întotdeauna teamă de noapte, teamă de formele care se insinuau în umbrele serii, care dansau în faldurile perdelelor sau pe tapetul dormitorului. Cu timpul, s-au risipit. Dar e de-ajuns să-mi amintesc de copilărie, ca să le văd ivindu-se iar, îngrozitoare, ameninţătoare. Un proverb chinez spune că un om politicos nu calcă pe umbra vecinului său. În ziua când am ajuns în această nouă şcoală, nu-l ştiam. Copilăria mea era acolo, în curtea de recreaţie. Voiam s-o alung, să devin adult, dar ea se ţinea scai de pielea acestui corp prea strâmt, prea mic pentru gustul meu. „Ai să vezi, totul o să fie bine…” Prima zi de şcoală. Rezemat de un platan, mă uitam la grupurile care se formau. Nu făceam parte din niciunul. N-aveam dreptul la niciun zâmbet, la nicio îmbrăţişare, la niciun semn, cât de mic, care să-mi dovedească bucuria celorlalţi de a mă revedea după vacanţă, n-aveam pe nimeni căruia să-i povestesc cum mi-o petrecusem pe a mea. Cei ce şi-au schimbat vreodată şcoala trebuie să fi cunoscut acele dimineţi de septembrie, când, cu inima grea, nu ştiai ce să le răspunzi părinţilor, care te asigurau că totul o să fie bine. De parcă ei şi-ar mai fi amintit de ceva! Părinţii uită totul, dar nu e vina lor: pur şi simplu îmbătrânesc. În curtea interioară s-a auzit clopoţelul, iar elevii s-au aşezat în rând, în faţa profesorilor, care strigau catalogul. Ochelarişti nu erau mulţi: doar trei. Eu fusesem înscris în clasa a 6-a C şi, încă o dată, eram cel mai mic. Părinţii mei avuseseră proasta inspiraţie de a mă aduce pe lume în decembrie şi se bucuraseră întotdeauna că aveam să merg la şcoală cu şase luni mai devreme; asta le măgulea amorul-propriu, dar, pe mine, la fiecare început de an, mă apuca disperarea. Când eşti cel mai mic din clasă, înseamnă că tu eşti ăla care şterge tabla, care are grijă să fie cretă, care adună saltelele din sala de sport, care aşază mingile de baschet pe raftul prea înalt şi, lucrul cel mai rău dintre toate, ăla care trebuie să stea turceşte, de unul singur, în primul rând, atunci când se fotografiază toată clasa. Când eşti la şcoală, nu există nici o limită în ceea ce priveşte umilinţa. Toate astea n-ar fi avut nici o consecinţă dacă în clasa a 6-a C n-ar fi existat numitul Marquès, o adevărată urgie, o fiinţă care era exact opusul meu. Dacă — spre marea fericire a părinţilor mei — eu aveam, la şcoală, un avans de câteva luni, Marquès avea o întârziere de doi ani, lucru care pe părinţii lui îi lăsa rece. Atâta vreme cât şcoala le ţinea fiul ocupat, atâta timp cât acesta mânca la cantină şi nu mai apărea acasă decât la sfârşitul zilei, erau mulţumiţi. Eu purtam ochelari, Marquès avea nişte ochi de linx. Eu aveam cu zece centimetri mai puţin decât băieţii de vârsta mea, Marquès avea cu zece centimetri mai mult, ceea ce însemna că între el şi mine era o considerabilă diferenţă de înălţime. Eu detestam baschetul, Marquès nu trebuia decât să se întindă ca să bage mingea în coş. Eu iubeam poezia, el, sportul; nu vreau să zic că între ele două ar fi fost vreo incompatibilitate, însă totuşi! Mie îmi plăcea să observ lăcustele de pe trunchiul copacilor, Marquès adora să le captureze ca să le smulgă aripile. Cu toate astea, ne asemănăm în două privinţe; de fapt, întruna singură: Elisabeth! Eram îndrăgostiţi de ea, dar Elisabeth navea ochi pentru nici unul dintre noi. Asta ar fi putut crea un fel de complicitate între Marquès şi mine, dar, din păcate, cea care a învins a fost rivalitatea. Elisabeth nu era cea mai drăguţă fată din şcoală, dar era, de departe, cea mai fermecătoare. Avea un fel al ei şi numai al ei de a-şi strânge părul, gesturile îi erau simple şi graţioase, iar zâmbetul său lumina până şi cele mai triste zile de toamnă, când ploua fără încetare şi când încălţările tale ude făceau fleoşcfleoşc pe asfalt, zile în care felinarele risipeau întunericul, dimineaţa şi seara, de pe drumul ce ducea la şcoală. Copilăria mea plină de tristeţe era acolo, în acel orăşel de provincie, în care aşteptam cu disperare ca Elisabeth să aibă bunăvoinţa de a mă privi, în care aşteptam cu disperare să cresc.