Sam stă cu ochii pironiți în tavanul ce se luminează treptat și exersează respirația, exact așa cum a sfătuit-o doctorul, încercând să-și stăvilească gândurile de la ora cinci dimineața care i se adună într-un nor negru deasupra capului. „Inspiră șase, ține trei, expiră șapte.“ Sunt sănătoasă, repetă ea încet. Familia mea este sănătoasă. Câinele nu mai face pipi pe hol. Frigiderul este plin și eu am încă o slujbă. Regretă puțin că a spus încă – gândul serviciului îi strânge din nou stomacul. „Inspiră șase, ține trei, expiră șapte.“ Părinții ei trăiesc încă.

Deși, desigur, poate fi greu de justificat includerea acestui lucru întrun jurnal mental de recunoștință. Of, Doamne! Mama ei sigur o să comenteze acid duminică despre cum o vizitează ei mereu pe mama lui Phil, este? O s-o facă la un moment dat anume, între mica porție de lichior și budinca deosebit de consistentă, o chestie la fel de inevitabilă ca moartea, taxele și firele astea răzlețe de păr din barbă. Se imaginează apărându-se cu un zâmbet politicos: „Păi, mamă, lui Nancy tocmai i-a murit soțul după cincizeci de ani împreună. Este puțin cam singură acum“. „Dar o vizitați tot timpul și când el trăia, nu?“, aude replica mamei. „Da, dar soțul ei era pe moarte. Phil voia să-și vadă tatăl cât mai mult înainte să dea ortul popii. Dă-o-ncolo de treabă, că doar nu mergeam la ceaiuri dansante.“ Își dă seama că iar are o ceartă imaginară cu mama ei și se oprește, încercând să pună gândul într-o cutie mentală, așa cum a citit într-un articol, și să așeze un capac mental imaginar deasupra. Capacul refuză cu încăpățânare să se închidă.

Descoperă că are multe certuri imaginare zilele astea: cu Simon de la birou, cu mama ei, cu femeia aia care i s-a băgat în față la coadă ieri. Nici una dintre aceste certuri nu există în viața reală, când ea doar scrâșnește din dinți. Și încearcă să respire. „Inspiră șase, ține trei, expiră șapte.“ Nu trăiesc într-o zonă de război, își spune. La robinet curge apă curată și pe rafturi sunt alimente. Nu sunt bombardamente, nici focuri de armă. Nu este foamete. Asta contează mult. Dar gândul la bieții copii din teatrele de război o face să lăcrimeze. Ea lăcrimează mereu. Cat îi tot spune să meargă să facă o terapie de substituție hormonală, dar ea încă mai are menstruații și acnee hormonală ocazională (nu-i așa că-i nedrept?) și, oricum, nici nu are timp să-și facă o programare la medic. Ultima oară când a sunat, primul loc disponibil era abia peste două săptămâni. „Și dacă eram pe moarte?“, se gândise. Și s-a certat în mintea ei cu recepționera de la clinică.