La începutul lui februarie 2006, aveam patruzeci și șapte de ani și mă
aflam în cea mai proastă perioadă a vieții mele.
În vara anului precedent, fratele meu mai mic, care fusese și cel mai bun
prieten al meu, murise din cauza alcoolismului. Eu scrisesem un roman care
nu plăcuse nimănui, eram implicat într-un conflict de afaceri și mă aflam în
pragul falimentului personal.
Singur pe o șosea din Montana, în amurg, am început să mă gândesc la
polițele mele de asigurare și mi-am dat seama că pentru familia mea valorez
mult mai mult mort decât viu. Mă gândeam să intru cu mașina într-un
parapet. Ningea și era întuneric. Nimeni nu ar fi bănuit că mă sinucisesem.
Dar, printre fulgii de zăpadă care se răsuceau în aer, am văzut cu ochii
minții chipurile soției mele și ale fiilor mei, și m-am răzgândit. Când am ieșit
de pe șosea, tremuram incontrolabil. Aflat în pragul unei prăbușiri nervoase,

mi-am plecat capul și m-am rugat ca Dumnezeu și universul să mă ajute. M-
am rugat pentru o poveste, pentru ceva mai mare decât ființa mea, un

proiect în care să mă pot cufunda.
Nu o să vă vină să credeți, dar, în aceeași seară, la o petrecere din
Bozeman, statul Montana – dintre toate locurile posibile –, am auzit
frânturile unei povești nemaipomenite, petrecute în al Doilea Război
Mondial și nerelatate până atunci de nimeni, al cărei erou era un băiat
italian de șaptesprezece ani.
Prima mea reacție a fost că povestea vieții lui Pino Lella din ultimele
douăzeci și trei de luni de război nu putea fi adevărată. Altfel am fi auzit-o
înainte. Dar apoi am aflat că, șaizeci de ani mai târziu, Pino era încă în viață
și se întorsese în Italia, după ce trăise aproape treizeci de ani în Beverly Hills
și Mammoth Lakes, statul California.
I-am telefonat. Inițial, domnul Lella a ezitat să-mi vorbească. Mi-a spus că
el nu este un erou, ci mai degrabă un laș, lucru care m-a intrigat și mai mult.
Au urmat alte câteva convorbiri telefonice și, într-un final, s-a declarat
dispus să mă primească, dacă mă duceam la el în Italia.
Am zburat în Italia și am petrecut trei săptămâni cu Pino într-o vilă veche
din orășelul Lesa, de pe malul Lacului Maggiore, la nord de Milano. La
vremea respectivă, Pino avea șaptezeci și nouă de ani, dar era înalt, puternic,
frumos, fermecător, amuzant și deseori evaziv. L-am ascultat ore în șir
evocându-și trecutul.