Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării, a notat fetiţa Clara cu delicata ei caligrafie. Încă de pe atunci avea obiceiul să scrie lucrurile importante şi, mai târziu, când a rămas mută, scria şi lucrurile banale, fără să bănuiască vreodată că, după cincizeci de ani, caietele ei îmi vor servi pentru a salva memoria trecutului şi pentru a supravieţui propriei mele spaime. Ziua în care a ajuns Barrabás era Joia Mare. Închis într-o cuşcă nenorocită, era acoperit de sus până jos de propriile-i excremente şi de urină; avea o privire rătăcită de prizonier amărât şi lipsit de apărare, dar se ghicea de pe atunci din ţinuta imperială a capului şi mărimea scheletului legendarul uriaş ce avea să fie. Ziua aceea era una plicticoasă de toamnă, nu anunţa prin nimic evenimentele pe care fetiţa le-a notat pentru a fi ţinute minte şi care s-au produs în timpul slujbei de la miezul zilei, în parohia San Sebastian, la care a asistat împreună cu toată familia. În semn de doliu, sfinţii erau acoperiţi cu cârpe negre, pe care măicuţele le scuturau de praf o dată pe an, scoţându-le din dulapul sacristiei, iar sub cearşafurile îndoliate toată această curte cerească părea o îngrămădeală de mobilă aşteptând să fie mutată, fără ca lumânările, tămâia sau gemetele orgii să reuşească să anuleze acest efect jalnic. Se înălţau ca nişte ameninţătoare colete întunecate în locul sfinţilor în mărime naturală, ale căror chipuri afişau aceeaşi expresie constipată, cu perucile lor făcute din păr de mort, cu rubinele, perlele şi smaraldele de sticlă vopsită şi veşmintele lor de nobili florentini. Singurul avantajat de doliu era patronul bisericii, Sfântul Sebastian, şi asta pentru că în Săptămâna Mare îi scutea pe credincioşi de spectacolul corpului său răsucit într-o postură indecentă, străpuns de o jumătate de duzină de săgeţi, şiroind de sânge şi de lacrimi, ca un homosexual în suferinţă, şi ale cărui răni, mereu proaspete în mod miraculos, graţie penelului părintelui Restrepo, o făceau pe Clara să se cutremure de greaţă.
Era o săptămână lungă de penitenţă şi post, nu se jucau cărţi, nu se făcea muzică menită să îndemne la desfrâu sau la uitare şi, în măsura posibilului, se păstra cât mai multă tristeţe şi castitate, deşi exact în zilele alea împunsătura diavolului ispitea mai abitir slaba carne catolică. Postul consta în plăcinte uşoare cu foi, gustoase mâncăruri cu verdeaţă, tortillas pufoase şi mari roţi de brânză aduse de la ţară, cu care familiile îşi aminteau de patimile Domnului, ferindu-se să pună gura pe vreo bucăţică de carne sau peşte, sub ameninţarea excomunicării, după cum tot repeta părintele Restrepo. Nimeni nu ar fi îndrăznit să nu-l asculte. Preotul era dotat cu un lung deget incriminator pentru a-i ţintui pe păcătoşi în public şi cu o limbă bine antrenată pentru a tulbura sentimentele.
— Tu, hoţule, care ai furat banii bisericii! ţipa el din amvon, arătând spre un domn care se prefăcea foarte preocupat de o scamă de pe rever pentru a nu a-l privi în faţă. Tu, neruşinato, care te prostituezi pe chei! şi arăta spre dona Ester Trueba, invalidă din cauza artritei şi făcând parte din ordinul Fecioarei del Carmen, care deschidea ochii mirată, necunoscând sensul acelui cuvânt şi neştiind unde era cheiul. Căiţi-vă, păcătoşilor, hoituri netrebnice, nevrednici de sacrificiul Domnului Nostru! Postiţi! Faceţi penitenţă!
Purtat de entuziasmul zelului său vocaţional, preotul trebuia să se stăpânească pentru a nu intra în dezacord deschis cu instrucţiunile superiorilor ecleziastici, care se opuneau supliciului şi flagelării, sub influenţa vântului modernismului. El era adeptul vindecării slăbiciunilor sufleteşti printr-o biciuire sănătoasă a cărnii. Era celebru pentru oratoria sa neînfrânată. Credincioşii devotaţi lui îl urmau din parohie în parohie şi transpirau ascultându-l cum descria chinurile păcătoşilor din iad, cărnurile sfâşiate de aparate de tortură ingenioase, focul veşnic, cârligele care străpungeau membrele virile, reptilele scârboase care intrau în orificiile feminine şi alte numeroase suplicii cu care îşi asezona fiecare predică pentru a semăna frica de Dumnezeu