Volga împărţea lumea în două.
Malul stâng, îngust şi galben, se întindea plat şi se topea în stepa
dincolo de care în fiecare dimineaţă răsărea soarele. Pământul era aici
amar la gust şi săpat de popândăi, iarba era deasă şi înaltă, iar copacii,
scunzi şi rari. Câmpuri şi bostănării se pierdeau la orizont, pestriţe precum
o pătură başkiră. De-a lungul malului se înşirau sate. Dinspre stepă venea
aer fierbinte şi iute – deşertul turcmen şi sarea Mării Caspice.
Cum era pământul pe celălalt mal, nimeni nu ştia. Partea dreaptă
îngrămădea peste fluviu nişte munţi înalţi şi cădea brusc spre apă, parcă
retezată cu un cuţit. Nisipul şiroia printre pietre, dar munţii nu cedau, ci
deveneau cu fiecare an mai mari şi mai puternici: vara, verzi-albăstrui
datorită pădurii ce-i acoperea, iarna, albi. După aceşti munţi apunea
soarele. Undeva, acolo, după munţi, se întindeau alte păduri dese de
conifere cu frunze ţepoase, şi oraşe ruseşti mari, cu ziduri din piatră albă,
şi mlaştini, şi lacuri albastre cristaline, cu apă îngheţată. De pe malul drept
venea mereu frig – din spatele munţilor se simţea răsuflarea îndepărtatei
Mări a Nordului. Unii îi mai spuneau, când şi când, Marea Germană, ca pe
vremuri.
Schulmeister-ul Jakob Ivanovici Bach percepea această împărţire
invizibilă chiar pe mijlocul Volgăi, unde valul căpăta reflexii de oţel şi
argint înnegrit. Totuşi, cei câţiva cărora el le împărtăşea gândurile lui
ciudate erau nedumeriţi, fiind înclinaţi să vadă în Gnadentalul1 natal mai
degrabă centrul universului lor mic, înconjurat de stepele de pe ţărmul
Volgăi decât un punct de graniţă. Bach prefera să nu-i contrazică: orice
expresie a dezacordului îi pricinuia o durere sufletească. Suferea şi când
dojenea un elev neatent în clasă. Poate că de aceea era considerat un
profesor mediocru: Bach avea un glas liniştit, o constituţie plăpândă şi o
înfăţişare atât de puţin remarcabilă, că pur şi simplu nu găseai nimic de
spus despre ea. Ca, de altfel, despre viaţa lui în general.