Locul al doilea nu mă interesează. Niciodată nu m-a interesat. Niciodată nu mă va interesa. Nu e pentru unul care vrea să joace în liga de elită. Şi, prin prisma filosofiei mele personale, momentul de faţă e naşpa. Cel mai bun prieten al meu e la câteva secunde distanţă de a obţine numărul de telefon al tipei care lucrează la tejghea în Taco Bell, reuşită care-l plasează în fruntea clasamentului. Ceea ce a început ca o simplă provocare s-a transformat într-un joc de-o seară întreagă. Mai întâi, Chris m-a provocat să-i cer fetei care stătea la rând la cinematograf numărul ei. Pe urmă, l-am provocat eu să-i ceară numărul fetei de la sala de antrenament pentru baseball. Şi, pe cât se adunau reuşitele, pe atât jocul îşi lua mai mult avânt. Ghinionul meu, Chris are un zâmbet care topeşte inimile tuturor fetelor, chiar şi ale celor care au parteneri. Detest să pierd. Gagica de la Taco Bell se înroşeşte când îi face Chris cu ochiul. Să fim serioşi. Eu am ales-o fiindcă am auzit-o numindu-ne ţărănoi fraieri, când am comandat. Chris se sprijină cu palmele de tejghea, apropiindu-se centimetru cu centimetru de fată, iar eu stau la masa şi urmăresc desfăşurarea tragediei. N-ar trebui ca ea să aibă o revelaţie divină în clipa asta? Sau, dacă nu, măcar să-şi găsească o brumă de respect de sine şi să-i ceară lui Chris să-şi ia valea? Toţi muşchii de la ceafă mi se încordează când gagica de la Taco Bell chicoteşte, scrie ceva pe o bucată de hârtie şi o împinge spre el. Fir-ar să fie. Ceilalţi din grupul nostru hohotesc zgomotos și cineva mă bate cu palma pe spinare. Tema serii nu e legată de numere de telefon sau de fete. E să ne bucurăm de ultima noastră seară de vineri de dinaintea începerii şcolii. Am gustat din toate: din libertatea aerului încins al verii, într-un Jeep cu geamurile lăsate, din liniştea întunecoaselor drumuri de ţară care duc spre interstatală, din ademenitoarea strălucire a luminilor oraşului, pe timpul drumului de o jumătate de oră prin Louisville şi, în cele din urmă, din savoarea de-ţi lasă gura apă a unui taco unsuros într-un fast-food, la miezul nopţii. 2 Chris ridică victorios hârtiuţa cu numărul de telefon, aşa cum un arbitru de box ridică mănuşa unui campion care tocmai a cucerit trofeul. – S-a marcat, Ryan. – Dă-ncoa'. Nici prin gând nu-mi trece să mă las întrecut de Chris, dacă tot am ajuns atât de departe. Chris se prelinge pe scaunul lui, azvârle hârtiuţa peste teancul celorlalte colecţionate de-a lungul serii şi-şi trage şapca de baseball a echipei liceului Bullitt County peste părul lui şaten. – Hai să vedem. Chestiile astea trebuie gândite atent. Fata, aleasă cu grijă. Să fie îndeajuns de atrăgătoare, ca nu cumva să se îndrăgostească de tine. Nu o căţea care se gudură când îi azvârle cineva un os. Maimuţărindu-l, mă las pe spătarul scaunului, îmi întind picioarele şi-mi împreunez braţele peste abdomen. – Nu te grăbi. Avem tot timpul. Numai că nu-l avem. După weekendul ăsta, viaţa se va schimba: şi a mea, şi a lui Chris. De luni, eu şi Chris vom fi în ultimul an de liceu şi vom debuta în ultimul nostru sezon de toamnă al ligii de baseball. Eu mai am la dispoziţie doar câteva luni ca să le produc impresie recrutorilor pentru echipele profesioniste de baseball, altfel visul pe care mi-l urmăresc de-o viaţă se va preface în scrum. Un mic şut pe sub masă mă readuce la prezent. – Termină cu chestiile serioase, îmi şopteşte Logan. Unicul elev din anul al treilea de la masa noastră şi cel mai al naibii de bun prinzător din tot statul face semn cu capul către restul grupului. El îmi cunoaşte expresiile faciale mai bine ca oricine. E şi normal. Jucăm împreună de când eram copii. Eu, aruncând. El, prinzând. De dragul lui Logan, râd la o glumă spusă de Chris, chiar dacă n-am auzit poanta. – Ne pregătim să închidem, anunţă tipa de la Taco Bell, în timp ce şterge o masă de lângă a noastră, oferindu-i un zâmbet lui Chris. Pare aproape drăguţă în lumina roşiatică a firmei care anunţă că localul e deschis. – Aş putea s-o sun, îşi dă cu părerea Chris.