Prinde-mă, Hades! am strigat cu putere. Ochii lui albaştri precum cerul senin într-o zi toridă de vară au strălucit sub lumina palidă a becului vechi, care atârna leneş sub tavanul mucegăit al instituției. Zâmbetul larg pe care Hades îl avea pe chip dezvăluia cele două gropițe adorabile din obraji. Și-a trecut degetele micuțe prin părul tuns scurt, pornind în pas alergător după mine, cu mâinile bălăngănindu-se pe lângă trupul său firav. Râsul meu de fetiţă a răsunat tare şi clar. Am alergat cât m-au ținut picioarele jur-împrejurul camerei. Asta se întâmpla cu regularitate în fiecare vineri seara, când doamna Helen avea grijă de noi. Obișnuiam să iubesc vinerea. Era singura zi în care ne puteam bucura de copilărie, fără ca cineva să ne arunce în izolare pentru cine știe ce neobrăzare măruntă. Picioarele mele goale au țopăit pe cimentul umed și m-am oprit doar pentru a arunca o privire precaută în spatele meu. — Te-am prins, Mya! Braţele lui s-au strâns în jurul corpului meu şi mi-am lăsat trupul să se scufunde în căldura pe care acestea mi-o ofereau. Hades s-a așezat în genunchi alături de mine, privindu-mă mustrător. Doar un an era diferența dintre noi, însă îi plăcea să se umfle în pene ori de câte ori avea ocazia. Mă certa ca un frate, iar eu trebuia să îl ascult, fără alte comentarii, căci eram cea mică. Aveam nouă, iar el zece ani. „Cei mari le spun celor mici ce se facă!”, ne-a spus Helen într-o sâmbătă ploioasă, când voiam cu înverşunare să alergăm prin ploaie. Încă de pe atunci, prietenul meu cel mai bun repeta această frază în prezența mea, pentru a mă pune la punct. — Ţi-am spus să nu mai alergi desculță! m-a certat el, privindu-mă mustrător. — Dar, Hades, e vineri! vocea mea piţigăiată l-a făcut să chicotească şi am zâmbit în momentul în care și-a descălțat şlapii uzați de casă şi mi i-a pus în picioare. — Trebuie să am grijă de tine, Mya! — De ce? Crezi că nu sunt destul de puternică? l-am întrebat bosumflată. Prietenul meu cel mai bun sa ridicat de jos, întinzându-mi mâna. Era murdară, purtând încă urmele mâncării pe care am avut-o la cină. I-am privit pielea, urcând lent până la chipul său. Mi-a zâmbit cu toţi dinţii perfect drepţi la vedere. — Pentru că te iubesc! mi-a răspuns, sigur pe el. M-am strâmbat, iar rânjetul i-a pierit de pe chip. — Habar nu ai ce este iubirea! Am pufnit supărată, îndreptându-mă spre patul meu. Mi-am încrucișat mâinile la piept şi m-am cufundat în perna moale şi murdară. În acea seară, lacrimile au format râuri interminabile pe chipul meu micuț şi uscățiv. Nu am avut un motiv anume pentru a plânge şi, cu siguranţă, reacția mea nu a fost legată de părinții care m-au abandonat în acest orfelinat mizerabil, căci la ei am ajuns să nu mă mai gândesc de ceva vreme deja. Am simțit doar un gol constant în stomac şi o apăsare în torace. Să fi fost oare tristețea? Singurătatea nu avea cum să fie, căci nu eram singură. Nu atât timp cât acel băiat brunet, cu ochi de safir, își dorea să aibă grijă de mine. „Hades este tot ceea ce am nevoie!”, îmi repetam în minte, însă o parte din mine nu o credea. Acea parte care visa la o viaţă asemeni copiilor care treceau prin faţa institutului, ţinându-și părinţii de mână. Nici nu am ştiut când a venit dimineața, noaptea a trecut mult prea repede. Am privit de la fereastră ploaia căzând din nou necontenit peste oraşul Spokane. Nu am putut vorbi cu Hades, căci aveam impresia că, dacă o voi face, voi sfârşi plângând, ghemuită într-un colţ al patului micuț. L-am ignorat toată ziua, chiar şi atunci când a venit să îmi ofere desertul lui, aşa cum obișnuia să facă de fiecare dată. Am petrecut jumătate din zi privind stropii de ploaie lovindu-se de geam şi trasând cu degetul drumul lor înspre dispariție. Eram prea mică să mă gândesc la dispariția noastră, care, cu siguranța, avea să vină cândva, urmând exemplul picăturilor de ploaie, ce se izbeau într-un mod brutal de un zid. Eram mult prea mică să mă întreb dacă vreodată existența noastră va înceta... și, cel mai important, dacă, în urma zdrobirii, cineva ne va plânge. Eram prea mică să cunosc iubirea, întrucât nu mi-a fost dăruită niciodată. Mama mea m-a abandonat la naştere și tot ce am primit de la ea este un lănțişor de argint care îmi poartă numele - „Maria”. Voiam să cred că port numele mamei mele, însă nu îmi doream și să devin ca ea. Nici nu o învinovățeam pentru alegerea făcută. Pur şi simplu, sufletul meu de copil nu mi-a permis să o urăsc. Hades mi-a spus mereu că mama a fost o femeie frumoasă şi că eu, cu siguranţă, îi semănam perfect. Mi-a zis că, în mod clar, ea nu ar fi vrut să renunţe la mine, doar că oamenii răi m-au furat şi m-au dus acolo. Ştiam că minte încă de pe atunci, dar inima mea de copil voia cu atâta ardoare să îl creadă. Aveam nevoie de asta. Povestea lui era mai complicată decât a mea. Tatăl a fost un bețiv notoriu, care îl maltrata. Zeci de cicatrici erau dovada vie a torturii crâncene prin care un copil de doar zece ani a trebuit să treacă. Şi acestea nu-i marcau doar trupul, ci şi sufletul firav. Iar mama… Ea nu a mai putut suporta sutele de bătăi primite de la soțul ei și a plecat în lume. A promis că se va întoarce să îl ia cu ea, dar nu a mai făcut-o niciodată. Hades a sperat până în ultimul moment că va face întocmai, însă a fost adus în acel loc și lăsat să fie al nimănui