Jucam ping-pong nu departe de ţărmul mării până către miezul nopţii, căci era încă suficientă lumină, deşi nopţile albe trecuseră. Ultimele partide, cele de după unsprezece şi jumătate, erau apanajul celor cu vederea mai bună, în vreme ce nouă, celorlalţi, nu ne rămânea decât să stăm sprijiniţi de gardul de lemn, să privim jocul şi să-i corectăm pe cei care ţineau scorul. După douăsprezece noaptea, când jucătorii plecau, iar pe masă rămâneau numai paletele, pe care le găseam dimineaţă ude de ploaie, constatam că, deşi nu mi-e somn, nici nu am încotro s-o apuc. Dădeam o tură în jurul parcului din vecinătatea vilei, care înainte vreme fusese proprietatea unui nobil leton, rămâneam câteva minute lângă arteziana cu delfini de ghips, mă întorceam apoi la casa suedeză şi, în cele din urmă, ieşeam pe malul mării. Ţărmul Balticei era minunat, dar nopţile erau foarte reci şi era imposibil să zăboveşti acolo prea mult. 

Acest scenariu se repeta aproape în fiecare seară, în zilele în care nu ploua, dimineaţa şi amiaza treceau repede, cu înot şi plajă, dar serile erau monotone, iar majoritatea celor aflaţi în staţiune erau oameni în vârstă. Cei mai mulţi dintre ei erau deţinătorii unor titluri, fiind scriitori cunoscuţi şi, cu toate acestea, serile erau plicticoase mai ales că cu eram singurul străin de acolo. 

Când se apropia asfinţitul, ieşeam toţi cu aparatele de fotografiat pe ţărm si le reglam, aşa încât să putem fotografia înserarea. în fiecare seară, marea avea altă culoare, iar noi ne străduiam să captăm pe peliculă toate aceste nuanţe, după cum se perindau una după alta. Adesea se întâmpla ca în raza obiectivului să intre câte un cuplu care se plimba pe ţărm şi, atunci când developam filmul, se ivea pe peliculă o pată minusculă, rătăcită fără noimă în imensitatea peisajului. 

Apoi, după cină, ne strângeam în jurul mesei de ping-pong, şi eu, urmărind cu privirea mingea albă care trecea dintr-o jumătate a mesei în cealaltă, simţeam cum intram treptat într-o legătură misterioasă cu mişcările ei de du-te vino. încercam să mă smulg din această hipnoză, ceea ce era aproape imposibil, şi numai din când în când, în rarele momente de revoltă, reuşeam să mă eliberez de magia mingii aceleia, ale cărei mişcări şi sunete sacadate pe care le făcea când lovea masa le socoteam de-a dreptul idioate.