Casa de la num rul 2129, Wyoming ă Avenue, se înălţa în întreaga sa substanţială splendoare, cu faţada de piatră cenuşie sculptată meşteşugit şi bogat ornamentată, înfrumuseţată de un vultur mare auriu şi împodobită cu steagul francez, ce se învolbura uşor în briza stârnită abia după-amiază. Era, poate, ultima briză pe care avea s-o simtă oraşul Washington D.C. Timp de câteva luni, vara intrându-şi în drepturi. Sosise deja luna iunie.

Iunie, 1939. Iar ultimii cinci ani trecuseră mult prea repede pentru Armand de Villiers, ambasadorul Franţei. Stătea în cabinetul său, cu vedere spre eleganta grădină, privind absent fântâna arteziană, un moment doar, după care reveni cu atenţia la muntele de hârtii de pe birou. În pofida miresmei bogate de liliac din aer, avea treburi de făcut, prea multe treburi. Mai ales acum. Ştia că avea să rămână la birou până noaptea târziu, la fel ca în fiecare seară din ultimele două luni, pregătindu-se pentru întoarcerea în Franţa. Ştiuse că avea să sosească rechemarea şi, totuşi, în aprilie, când i se spusese, ceva dinlăuntrul lui îl duruse preţ de-o clipă.

Chiar şi acum, de fiecare dată când se gândea la întoarcerea acasă, îl copleşeau emoţii amestecate. La fel se simţise şi când plecase din Viena, Londra, şi din San Francisco înaintea lor, precum şi din alte posturi anterioare. Aici, însă, se formase o legătură mai puternică. Armand avea un mod al lui de-a prinde rădăcini, de a-şi face prieteni, de-a se îndrăgosti de locurile unde era detaşat. Acest lucru îi îngreuna mutările. Şi, totuşi, de astă dată, nu se muta; se întorcea acasă.