La sfârşitul lunii octombrie a anului 1914, trei fraţi plecau din Choteau, Montana, în Calgary, Alberta, pentru a se înrola în Primul Război Mondial. (S.U.A. nu a intrat decât în 1917). Mână Iute, un bătrân indian îi însoţea, pentru a aduce înapoi la fermă caii pur-sânge, deoarece tatăl lor considera că era nepotrivit ca fiii săi să se ducă la război călare pe mârţoage. Mână Iute cunoştea toate scurtăturile din nordul Munţilor Stâncoşi, aşa că în călătoria lor ei traversară ţinuturile sălbatice, departe de drumuri şi aşezări omeneşti. Plecaseră înainte de ivirea zorilor luându-şi rămas bun de la tatăl lor care ţinea în mână lampa cu ulei şi purta mantia lui de bizon; cu toţii erau tăcuţi şi ultima suflare de rămas bun a colonelului care-şi îmbrăţişă fiii se înălţă într-un nor alb, spre căpriorii din grajd. 

Până când se lumină de ziuă, vântul turbat suflă puternic peste plopii îngălbeniţi, frunzele se desprindeau de pe trunchii dezgoliţi, se împrăştiau pe deasupra păşunilor înalte şi se aşterneau unele peste altele. Când traversară primele râuri, frunzele plopilor prinse în vârtejuri se zdrobeau de stânci. Cei trei fraţi se opriră pentru a privi un vultur pleşuv, forţat să iasă din ascunzătoare la prima zăpadă căzută în munţi, urmărind fără succes un cârd de raţe sălbatice, ascunse printre tufişuri. Chiar şi în această vale se auzea şuierul furios al vântului izbindu-se de stâncile reci, deasupra construcţiei de cherestea. 

Până la prânz fraţii trecură de cumpăna apelor, de Munţii Cordilieri şi se întoarseră din drum doar pentru a mai contempla ferma pentru ultima oară. Astfel, fraţii savurară priveliştea splendidă, în ciuda vântului aspru care aducea aer proaspăt, încât ferma părea incredibil de aproape şi de frumoasă, deşi se afla deja la aproximativ treizeci de kilometri distanţă. Toţi se bucurară de peisaj, mai puţin Mână Iute, care se temea de sentimentele puternice şi-şi aţinti neclintit privirea drept înainte, dispreţuitor, atunci când traversară calea ferată a Pacificului de Nord. Şi când merseră şi mai departe pe drumul lor şi auziră urlete de lup, se prefăcură că nu le-au auzit, din cauză că urletele de lup la amiază sunt cel mai rău semn. Luară prânzul în timp ce călăreau cât mai departe, ca şi cum şi-ar fi dorit să scape de tânguielile sumbre şi nedorind să se oprească la marginea unei poieniţe, de unde le-ar fi putut auzi iar. 

Alfred, cel mai mare dintre fraţi, spuse o rugăciune în timp ce Tristan, fratele mijlociu, blestemă şi dădu pinteni calului său, trecând pe lângă Alfred şi Mână Iute. Samuel, cel mai mic dintre fraţi, se plimba delectându-se cu flora şi fauna bogată, pe care le privea atent. El era lumina ochilor familiei sale, iar la optsprezece ani deja studiase un an la Harvard în tradiţia Agassizilor{1} la Muzeul Peabody.