Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate. Apoi se oprește. Mai devreme sau mai târziu, într-una din zile, această mișcare pulsatorie încetează de la sine, și sângele începe să se scurgă către cel mai de jos punct al corpului, unde se adună într-un mic bazin, vizibil din afară ca o pată întunecoasă și moale pe o piele tot mai albă, în vreme ce temperatura corpului scade, membrele înțepenesc și intestinele se golesc. Aceste schimbări din primele ore au loc atât de încet și se derulează cu o asemenea siguranță, încât aproape că poartă ceva ritualic, ca și cum viața ar capitula după reguli bine stabilite, un fel de gentlemen’s agreement, după care se ghidează și reprezentanții morții, de vreme ce așteaptă până când viața se retrage ca să înceapă invazia noului teritoriu. Dar atunci, aceasta este ireversibilă. Roiurile enorme de bacterii ce încep să se răspândească spre interiorul corpului nu mai pot fi oprite. 

Dacă ar fi încercat să pătrundă cu doar câteva ore mai devreme, ar fi întâmpinat imediat rezistență, dar acum totul este calm în jurul lor, și ele înaintează tot mai adânc în umezeală și întuneric. Ajung la canalele Havers, la criptele Lieberkühn, la insulele Langerhans. Ajung la capsula Bowman în renes 1 , la coloana Clarke în spinalis, la substanța neagră în mesencephalon. Și ajung la inimă. Ea e în continuare intactă, dar lipsită de mișcarea căreia întreaga ei alcătuire îi e menită, având ceva ciudat de pustiu, ca o construcție pe care muncitorii au trebuit să o părăsească în grabă, s-ar putea crede, lăsând vehiculele nemișcate, strălucind aurii în contrast cu întunericul pădurii, barăcile goale, containerele funicularului atârnând încărcate unul după altul în sus pe deal. În clipa în care viața părăsește trupul, el aparține de-acum morții. Lămpile, valizele, covoarele, clanțele, ferestrele. Pământurile, dâmburile, pâraiele, munții, norii, cerul. Nimic din toate acestea nu ne este străin. 

Suntem în permanență înconjurați de obiecte și fenomene care țin de lumea morții. Totuși, puține lucruri ne stârnesc un disconfort mai mare ca vederea unui om cuprins de ea, cel puțin dacă e să judecăm după eforturile pe care le depunem pentru a nu lăsa cadavrele la vedere. În spitalele mai mari, nu numai că sunt ascunse în încăperi discrete, inaccesibile, dar și căile de acces către ele sunt ferite, cu lifturi și coridoare proprii la subsol, și, chiar dacă ne-am rătăci din întâmplare pe acolo, cadavrele purtate pe rotile sunt întotdeauna acoperite. 

Atunci când urmează să fie transportate de la spital, se scot printr-o ieșire specială și sunt vârâte în mașini cu geamuri fumurii; în capelă există pentru ele o încăpere separată, fără geamuri; în timpul slujbei de înmormântare stau în sicrie închise până când sunt coborâte în pământ sau arse în cuptor. E greu de imaginat ce scop practic are această procedură. Cadavrele ar putea, de exemplu, să fie transportate, descoperite, pe rotile pe coridoarele spitalului și duse de acolo într-un taxi normal, fără să prezinte vreun risc pentru cineva. Bătrânul care moare în timpul unui spectacol de cinema poate foarte bine să rămână așezat în scaun până când se termină filmul și chiar pe durata următoarei proiecții. Profesorul care face atac de cord în curtea școlii nu trebuie neapărat să fie dus de acolo imediat; nu se întâmplă nimic rău dacă rămâne întins pe jos până când îngrijitorul are timp să se ocupe de el, chiar dacă asta s-ar întâmpla abia după-amiază târziu sau spre seară. Dacă o pasăre sar așeza pe el și l-ar ciuguli, ce importanță ar mai avea? Ceea ce îl așteaptă în mormânt e oare mai dezirabil doar pentru că e necunoscut? Atâta vreme cât morții nu ne stau în drum, nu e nici un motiv de grabă, ei nu pot muri încă o dată.

 Mai ales perioadele friguroase de iarnă ar trebui să fie propice în asemenea circumstanțe. Oamenii străzii care îngheață de frig pe bănci și prin ganguri, sinucigașii care se aruncă de pe clădiri înalte și poduri, femeile în vârstă care cad pe scări, victimele încarcerate în propriile mașini contorsionate, tânărul care cade în lac pe jumătate beat după o seară în oraș, fetița care sfârșește sub roata unui autobuz – de ce toată această grabă în a-i îndepărta? Decență? Ce ar putea fi mai decent decât ca tatăl și mama fetiței să o poată vedea acolo, o oră sau două mai târziu, întinsă în zăpadă la locul accidentului, cu capul zdrobit și întreg trupul la vedere, cu părul îmbibat de sânge, în geaca de puf imaculată? Deschisă către lume, fără secrete – așa ar fi vrut să rămână. Dar chiar și această singură oră în zăpadă e de neconceput. Un oraș care nu își ține morții departe de văzul lumii, în care aceștia pot fi zăriți zăcând pe străzi sau pe alei, în parcuri și în locuri de parcare, nu e un oraș, ci un iad. Că acest iad reflectă condițiile noastre de viață într-un mod mai realist și esențialmente autentic nu contează.