UNA DIN CELE MAI DUREROASE trăsături ale alienării mintale e faptul că, pentru a o trata, foarte mulţi sunt siliţi să plece din sânul familiei; că orice confort şi lux pe care le pot procura averea sau afecţiunea cea mai sinceră sunt adesea de prea puţin folos (...) Simpla omenie ar trebui să convingă orice stat să-şi trateze cu bunăvoinţă toţi pacienţii alienaţi mintal (...) mai ales pe cei săraci. DR. THOMAS STORY KIRKBRIDE, 1854 On the Construction, Organization and General Arrangement of Hospitale for the Insane („Despre construcţia, organizarea şi amenajarea spitalelor pentru alienaţii mintal") ConaLee CĂLĂTORIAAPRILIE 1874 M-am urcat în căruţă şi Domnu m-a pus lângă mama. Stăteam toţi trei pe capră. 

— Ia-o de mână, mi-a spus, cum îi place ei! Staţi cuminţi! Ţine-o să nu se mişte! L-am văzut cum se apleacă şi-i leagă glezna de a lui. Mi-era cald, fiindcă mă pusese să-mi iau boneta, ca să-mi păstrez pielea frumoasă şi să nu fac creţuri la col-ţul ochilor. în caz că într-o zi s-ar fi ales totuşi ceva de mine. 

— Vorbeşte cu ea! Zi-i c-o să-i placă un' se duce! E o clădire mare şi frumoasă, ca un castel, şi are un turn cu ceas. Spune-i! 

— O să-ţi placă, mamă, am repetat eu. E o clădire frumoasă ca un castel, cu ziduri de piatră. 

— Zi-i de palmieri! 

— Are palmieri în ghivece şi canapele de pluş, ca un hotel de la oraş. 

— Şi nu-i mai zice „mamă"! Nu te uiţi cum e-mbrăcată? îi adusese rochia de la un bărbat văduv care dădea de pomană geanta de covor1 şi hainele fostei neveste - jupa, rufăria de mătase, fustele, corsajul de satin şi jacheta cu mâneci bufante -, plus o plasă pentru păr care se prindea cu un pieptănaş cu perlă. O vecină îi împletise mamei pletele întunecate într-o mulţime de şuviţe, ca pe pagina din Godey's Lady's Magazine pe care o ţintuisem într-un cui pe perete. 

— Ştii cum trebuie să-i spui, mi-a amintit el. Ai grijă să nu greşeşti! 

— Ai zis să-i spun „domnişoara Janet". Deşi pe ea n-o cheamă aşa. 

— Acum o cheamă. Cum o chema înainte n-o să-i fie de folos. E o femeie de condiţie, singură pe lume. Ia zi-i pe nume! 

— Ii zic. Numai puţin, să-mi trag sufletul. Dar mi-am pus mâna peste mâinile ei. îşi strângea genunchiul atât de tare, încât am simţit-o că tremură. Eu gâfâiam după ce-i dusesem pe copilaşi la vecine. Una îl luase pe cel mare, fiindcă el mergea şi vorbea, şi, dintre gemeni, pe băieţel, ca să aibă doi băieţi. Cealaltă o 1 În secolul al XlX-lea, gentile făcute din covoare (de regulă, orientale) erau un bagaj trainic şi necostisitor, un fel de echivalent al genţilor sport de azi. luase pe fetiţă, aşa că făcusem încă un drum, trăgând căruciorul cu saci de făină şi sare. Probabil urma să fim plecaţi mai multe zile dacă mergeam până la Weston. Domnu umpluse un geamantan şi-şi luase nişte aşternu-turi făcute sul. Eu aveam la mine săculeţul de piele în care-mi ţineam nasturii de rochie, înghesuit sub scurta de lână. îmi pusesem pantalonii, ca atunci când ieşeam să dau de mâncare la găini. 

— Domnu, cine o să dea mâncare la găini cât sun-tem noi plecaţi? Cine-o să adune ouăle? 

— Vecina, a spus el. Aia care a luat fetiţa