2 decembrie. Ai stat în burta mamei toată vara și toată toamna. Înconjurată de apă și întuneric, ai trecut prin diversele stadii ale dezvoltării fetale, care, privită din afară, pare să concentreze întreaga evoluție a speciei umane, de la făptura preistorică, asemănătoare cu un crevete, cu șira spinării ca o coadă și cu pielea de pe corpul lung de numai un centimetru atât de subțire, încât se vede clar prin ea tot ce e înăuntru – ca printr-o pelerină din aceea de ploaie din plastic transparent, cum ai să vezi și tu într-o zi și despre care s-ar putea, cine știe, să crezi, ca și mine, că are ceva obscen, poate indcă pare neresc să vezi prin piele, iar genul ăsta de pelerină e ca o piele pe care ne-o punem pe noi –, până la prima formă de mamifer, la care elementul principal nu mai e șira spinării, ci capul, enorm în raport cu partea inferioară a corpului, îngustă și curbată, și cu brațele și picioarele extrem de subțiri, ca niște surcele, nemaivorbind de degete, care sunt subțiri ca niște ace. Trăsăturile faciale nu s-au dezvoltat încă, ochii, nasul și gura abia dacă se pot desluși, ca la o sculptură la care detaliile abia urmează a cioplite. 

Și așa și este, probabil, doar că asta nu se produce din afară înăuntru, ci dinăuntru în afară: tu însăți te schimbi, ieși la iveală din carne. O asemenea făptură cu trăsături vagi, indistincte, erai tu la sfârșitul lui iunie, când am fost în concediu în Gotland, pe insula Fårö, într-o casă ascunsă adânc în pădure, într-o poieniță printre brazi, unde aerul mirosea a sare, iar sunetele mării se auzeau ca un susur printre trunchiurile copacilor. Mergeam la plajă înainte de prânz, pe una dintre fâșiile lungi și înguste de nisip de pe țărmul Balticii, luam masa la o terasă de acolo, iar seara ne uitam la lme. Sora ta cea mai mare avea nouă ani atunci, mijlocia, șapte, iar fratele tău avea cinci ani, aproape șase. Fac mare tărăboi, mai ales cele două fete, care sunt atât de apropiate ca vârstă, încât simt tot timpul nevoia să reajusteze distanța dintre ele, așa că se tot iau la harță și uneori se bat, deși niciodată la plajă, când intră în apă; atunci sunt pur și simplu împreună, și așa a fost mereu: în apă dispar toate conictele, toate problemele, acolo uită amândouă de tot ce există în jur și nu fac decât să se joace. Și sunt extrem de atașate de fratele lor mai mic, li se pare că e foarte drăgălaș și uneori spun că s-ar mărita cu el dacă nu le-ar frate. Două luni mai târziu el a mers în prima lui zi de școală, apoi a venit sfârșitul lui august, iar tu zăceai încă, măruntă, în întunericul tău, cu capul gigantic în comparație cu corpul, cu picioarele ca niște crenguțe, dar de acum cu unghii la degetele deja capabile să se miște, și probabil asta și făceai, îți vârai degetul mare în gură și-l sugeai. 

N-aveai nici o idee de nimic, nu știai unde ești sau cine ești, dar vag, foarte vag, știai probabil cumva că exiști, erau anumite diferențe între diferitele stări prin care treceai, indcă, dacă, să zicem, nu simțeai nimic când mâna îți plutea pe deasupra capului, trebuie să simțit ceva când o băgai în gură, și diferența aceasta – că ceva e ceva, iar altceva e altceva – este probabil punctul de plecare al conștiinței tale. Dar n-are cum să fost mai mult de atât. Toate sunetele care răzbăteau până în adăpostul tău, voci și zumzet de motoare, țipete de pescăruși și muzică, bufnete, zăngăneli, strigăte, erau probabil prezente pur și simplu, ca întunericul și apa, ceva pe care nu-l percepeai ca ind separat, căci n-are cum să existat nici o diferență între tine și ceea ce te înconjura: erai doar ceva care creștea, care se extindea în spațiu. Erai întunericul, erai apa, erai bufnetul când mama ta cobora scara. Erai căldura, erai somnul, erai diferența aproape invizibilă care apărea când te trezeai