Prolog 

În noaptea rece şi întunecoasă din 31 martie 2007, eu şi mama mea coboram în goană malul abrupt şi pietros al fluviului Yalu, îngheţat bocnă, care desparte Coreea de Nord şi China. Erau patrule mai sus de noi şi în vale şi posturi de pază la o sută de metri şi într-o parte, şi în cealaltă, cu soldaţi gata să împuşte pe oricine ar fi încercat să treacă graniţa. Habar nu aveam ce o să ne aştepte, dar eram disperate să ajungem în China, unde poate mai aveam o şansă de supravieţuire. Eu aveam 13 ani şi cântăream doar 27 de kilograme. Cu numai o săptămână înainte, fusesem într-un spital din oraşul meu natal, Hyesan, aproape de graniţa cu China, suferind de o infecţie intestinală gravă pe care doctorii o diagnosticaseră greşit drept apendicită. Încă mă durea foarte tare locul operaţiei şi eram atât de slăbită, încât abia puteam merge. Tânărul contrabandist nord-coreean care era călăuza noastră a insistat că trebuia să trecem graniţa în noaptea aceea. Plătise nişte grăniceri ca să se uite în altă parte, dar nu îi putuse plăti pe toţi soldaţii din zonă, aşa că trebuia să avem mare grijă. Mergeam după el prin beznă, dar eram aşa de nesigură pe picioare, încât a trebuit să cobor malul târându-mă cu fundul de pământ şi stârnind mici avalanşe de pietre care se prăvăleau în faţa mea. El s-a întors spre mine şi mi-a şoptit mânios să nu mai fac atâta gălăgie. Dar era prea târziu. Distingeam silueta unui soldat nord-coreean care urca dinspre albia fluviului. Dacă era unul dintre grănicerii mituiţi, nu părea să ne recunoască. — Întoarceţi-vă! a strigat grănicerul. Plecaţi de aici! Călăuza noastră a alergat înaintea lui şi i-am auzit şuşotind. Călăuza s-a întors singură. — Hai, a zis. Repede! Era început de primăvară şi se mai încălzise, topind pe alocuri gheaţa de la suprafaţa fluviului. Locul pe unde am trecut noi era abrupt şi îngust, ferit de soare în timpul zilei, aşa că gheaţa era încă suficient de solidă ca să ne ţină – cel puţin aşa speram. Călăuza a sunat de pe mobil pe cineva de pe malul celălalt, chinez, iar apoi a şoptit: — Acum fugiţi! Călăuza a luat-o la fugă, dar picioarele mele parcă prinseseră rădăcini şi m-am agăţat de mama. Eram paralizată de frică. Călăuza s-a întors după noi, m-a înşfăcat de mâini şi m-a tras în urma sa pe podul de gheaţă. Când am ajuns pe malul celălalt, am luat-o la fugă şi nu ne-am mai oprit până ce am ieşit din raza vizuală a grănicerilor. Malul fluviului era cufundat în beznă, dar luminile din Chaingbai, China, străluceau chiar în faţa noastră. M-am întors ca să mai arunc o privire către ţara în care mă născusem. 

Ca de obicei, întrerupseseră curentul şi nu am văzut decât un orizont întunecat, lipsit de viaţă. Îmi simţeam inima bătând nebuneşte, mai să-mi sară din piept, când am ajuns la o cocioabă de la marginea unor câmpuri netede şi pustii. Nu visam la libertate când am fugit din Coreea de Nord. Nici măcar nu ştiam ce înseamnă să fii liber. Nu ştiam decât că, dacă familia mea rămânea acolo, probabil aveam să murim – de foame, din cauza bolilor, din pricina condiţiilor inumane din vreun lagăr de concentrare. Foamea devenise de nesuportat; eram dispusă să-mi risc şi viaţa dacă mi se promitea un castron de orez. Dar călătoria noastră nu avea ca scop doar supravieţuirea. Eu şi mama o căutam pe sora mea mai mare, Eunmi, care plecase în China cu câteva zile înainte şi de care nu mai ştiam nimic de atunci. Speram s-o găsim acolo după ce traversam fluviul, aşteptându-ne. Dar singura persoană care ne-a întâmpinat a fost un chinez chel, între două vârste, de etnie nord-coreeană, ca mulţi dintre cei care locuiau în această zonă de graniţă. Bărbatul i-a spus ceva mamei, iar apoi a dus-o pe după cocioabă. Din locul în care aşteptam, o auzeam pe mama stăruind: — Aniyo! Aniyo! Nu! Nu! Mi-am dat seama că ceva nu era bine. Ajunseserăm într-un loc rău, poate mai rău decât cel de unde plecaserăm. Sunt extrem de recunoscătoare pentru două lucruri: că m-am născut în Coreea de Nord şi că am scăpat din Coreea de Nord. Aceste două evenimente m-au modelat într-un anumit fel şi nu le-aş schimba pentru o viaţă obişnuită şi senină. Dar sunt multe de povestit despre felul cum am ajuns să fiu cea care sunt astăzi. Ca alte zeci de mii de nord-coreeni, am fugit din ţara mea natală şi m-am stabilit în Coreea de Sud, unde ni se recunoaşte cetăţenia, de parcă o graniţă ermetică şi aproape 70 de ani de conflicte şi tensiuni nu ne-ar fi separat niciodată. Nord-coreenii şi sud-coreenii au aceleaşi origini etnice şi vorbim aceeaşi limbă – doar că în Nord nu există termeni pentru noţiuni precum malluri, libertate sau chiar iubire, cel puţin aşa cum le cunoaşte restul lumii. Singura „iubire” adevărată pe care o putem exprima este veneraţia faţă de familia Kim, o dinastie de dictatori care conduce ţara de trei generaţii. Regimul blochează toate informaţiile din exterior, toate materialele video şi filmele şi bruiază semnalele radio. Nu există World Wide Web şi nici Wikipedia. Singurele cărţi pe care le găseşti sunt pline de propagandă ce ne spune că trăim în cea mai grozavă ţară din lume, deşi cel puţin jumătate dintre nord-coreeni trăiesc în condiţii de sărăcie extremă şi mulţi suferă de malnutriţie cronică. Fosta mea ţară nici măcar nu se intitulează Coreea de Nord – pretinde că este Chosun, adevărata Coree, un paradis socialist desăvârşit în care 25 de milioane de oameni trăiesc doar pentru a-l sluji pe Conducătorul Suprem, Kim Jong Un Mulţi dintre noi, cei care am fugit, îşi spun „fugari” – pentru că, refuzând să ne acceptăm soarta şi să murim pentru Conducător, am fugit de îndatoririle noastre. Regimul ne numeşte trădători. Dacă aş încerca să mă întorc, aş fi executată.