Edmund Walker Reese lucra cu numerele. Nu era contabil sau matematician, ci un om cu ocupații simple, și în acest moment, la SCI – State Correctional Institution – Blackledge, era legat pe scaunul electric, făcând calcule. Trei gardieni l-au adus acolo. Au trecut pe lângă alți deținuți din aripa condamnaților la moarte, fiecare în celula lui. Avea să fie și un călău: un bărbat anonim, care avea să apese comutatorul, bărbatul care avea să pună capăt vieții lui Edmund Reese. Era ora zece, într-o seară de marți. A doua marți din martie 1990. (La urma urmei, și timpul era un număr.) însă erau amănunte pe care el încă nu le știa, așa că l-a întrebat pe gardianul mai în vârstă, care-i tăia lui Edmund salopeta de deținut în dreptul pulpei, ca să facă loc electrozilor. (Piciorul fusese ras în acea dimineață, chiar înainte ca Edmund Walker Reese – Eddie pentru prieteni, dacă ar fi avut vreunul – să ia ultima masă, doar un castron cu supă hrănitoare, de pui cu tăieței.) Gardianul mai în vârstă, pe nume Carl Graves, avea favoriții așa de cărunți și cu fire așa de subțiri, că păreau niște petice de ceață agățate de fălci. (Și asta, cu toate că în creștet avea păr negru, încă neafectat și nedecolorat de vârstă.) Avea vreo patruzeci și cincicincizeci de ani, poate chiar un pic peste, greu de spus, s-a gândit Walker. Carl nu era niciodată beat, nu de-a binelea, chiar dacă bea tot timpul. (Mai și fuma, însă acest miros era acoperit de cel de whisky.) Băutura era ceea ce-l făcea pe Graves să pară că plutește undeva între starea de epuizare și cea de furie. Însă whiskyul îl făcea și să fie sincer, și de aceea lui Edmund îi plăcea de el. Atât cât putea lui să-i placă de cineva. Reese l-a dojenit pe gardian, în timp ce-i tăia cracul salopetei: — Ai grijă la piciorul stâng. Am o rană acolo. — Acolo te-a gherănit fata? a întrebat Graves. Reese n-a răspuns. În schimb, a zis: — Mai spune-mi. Mai multe numere. Câți volți are scaunul? Gardianul a pufnit și s-a ridicat în picioare. — Două mii. — Cunoști dimensiunile scaunului? Greutate. Lățime. Și așa mai departe? — Nu le știu, nu mă interesează. — Sunt și spectatori? Câți? Graves s-a uitat la fereastra din fața lui Edmund – o fereastră peste care erau trase storuri metalice. — Avem public numeros azi, Eddie, a zis Graves, folosindu-i numele de alint, cu toate că nu erau prieteni, nici vorbă, însă Edmund n-a protestat. Se pare că oamenii țin foarte mult să vadă cum te prăjești. Cruzimea a scăpărat ca un chibrit în ochii lui Carl Graves. Edmund a recunoscut acea cruzime și i-a plăcut. — Da, da, a făcut el, neputând să-și ascundă iritarea. Simțea mâncărimi. Maxilarele i s-au încordat. Dar câți sunt? În cifre, te rog. — Dincolo de fereastră, doisprezece. Șase cetățeni obișnuiți, invitați de directorul închisorii și de guvernator, și șase jurnaliști. — Ăștia-s toți? — Sunt mai mulți care se uită pe canalul cu circuit închis, a explicat Carl Graves, arătând spre camera din colț, al cărei ochi vigilent privea intens scaunul, fără să clipească, de parcă s-ar fi temut că o să rateze ceea ce va urma. Alti treizeci. Reese a făcut socoteala. — Patruzeci și doi. Un număr bun. — Zău? Dacă zici tu. Graves s-a dat deoparte, iar celălalt gardian, cât un dulap și cu părul peste care părea că a trecut o mașină de tuns iarba, a mârâit și s-a apucat să pună electrozii pe capul ras al lui Edmund. Carl a pufnit. — Știi, ești ceva special. Chiar sunt special, și-a zis Edmund. Știa că e adevărat sau, cel puțin, știuse cândva. Acum nu mai era așa de sigur. Cândva avusese o misiune. Primise viață și lumină și un țel măreț. Un țel sacru, i s-a spus. Binecuvântat, sfințit, evlavios și păcătos în aceeași măsură, și totuși, dacă asta era adevărat, de ce era el aici? Prins ca o muscă într-un pumn care se închide încet. Cu planul zădărnicit la Numărul Cinci. De-abia Numărul Cinci! Avea încă lucruri de făcut. — În ce fel special? a întrebat el, pentru că voia s-o audă. — Scaunul ăsta, Bătrânul Fumărilă – cele mai multe scaune electrice au nume, pe multe dintre ele le cheamă Bătrânul Scânteilă, însă aici, în Pennsylvania, e Bătrânul Fumărilă –, ei bine, șade în depozit din 1962. Ultimul ticălos care s-a pârlit pe el a fost Elmo Smith, violator și ucigaș. Și apoi nu l-au mai folosit. După Elmo, au mai fost nouă condamnări la moarte, însă toți s-au salvat la recurs. Și apoi ai venit tu, Eddie. Norocosul număr zece. Cifre au fulgerat prin mintea lui Edmund Reese, țopăind într-un cadril Do-Și-Do – iarăși, nimic matematic. Dar el căuta ceva. Tipare. Adevăr. Un mesaj sacru. — Numărul zece nu este în mod clasic norocos, a zis Edmund, boțindu-și buzele într-o strâmbătură. Ce număr sunt eu? — Numărul zece. Ți-am spus. — Nu, vreau să zic, câți au fost înaintea mea? Morți? Pe acest scaun?

Cartea accidentelor Chuck Wendig descarca gratis PDF.