Jean-Luc duce briciul la obraz, privindu-și reflexia în oglinda băii. Preț de o secundă, nu se recunoaște. Se oprește, cu briciul în aer, și se holbează în ochii săi, întrebându-se ce vede. Are un aer de american acum. Se vede în bronzul sănătos al pielii, în albul dinților, dar mai este ceva ce nu poate identifica. Să fie felul încrezător în care își ține bărbia ridicată? Sau zâmbetul lui? Orice ar fi, îi place. E bine să ai un aer de american. Cu un prosop înfășurat în jurul taliei, se întoarce în dormitor. Afară, o formă neagră îi atrage privirile. Vede pe fereastră un Chrysler care înaintează încet de-a lungul străzii și se oprește după stejar din față. Ciudat. Cine să le facă o vizită la ora șapte dimineața? Se uită fix la mașină, cu gândurile aiurea, apoi mirosul de unt al clătitelor calde plutește în sus spre el, chemându-l la micul dejun. Intrând în bucătărie, o sărută pe Charlotte pe obraz, apoi își trece mâna prin părul fiului său, ciufulindu-l în semn de salut. Aruncând un ochi pe fereastră, vede că mașina este încă acolo. Se uită la un bărbat deșirat, care se extrage din scaunul șoferului, întinzându-și gâtul și privind în jur – ca un pelican, își zice el. Pe partea cealaltă, iese un bărbat îndesat. Se îndreaptă amândoi spre casă. Sunetul soneriei taie dimineața ca un cuțit. Char lotte ridică privirile. – Mă duc eu. Jean-Luc a pornit deja spre ușă. Scoate lanțul de la ușă și o deschide. – Domnul Bow-Champs? întreabă Omul-Pelican, fără să zâmbească. Jean-Luc se uită fix la el, remarcând costumul bleu marin, cămașa albă și cravata simplă, precum și privirile arogante. De obicei nu îi corectează pe cei care-i pronunță greșit numele, dar în dimineața aceasta ceva îi zgândăre orgoliul. Poate faptul că omul acela stă în pragul casei sale. – Beauchamps, îl corectează el. E un nume fran țuzesc. – Știm că este franțuzesc, dar aici suntem în America. Omul-Pelican mijește ochii pentru o fracțiune de secundă, în timp ce înfige un pantof negru și lucios peste prag. Privește peste umărul lui Jean-Luc, apoi gâtul îi trosnește când întoarce capul într-o parte, privind spre copertina sub care este parcat noul lor automobil Nash 600. Strâmbă dintr-un colț al buzei de sus. – Eu sunt domnul Jackson, iar dumnealui e domnul Bradley. Domnule Bow-Champs, am vrea să vă punem câteva întrebări. – Despre ce? zice Jean-Luc, adăugând o inflexiune menită să indice surprinderea, dar își dă și el seama că vocea i-a sunat fals – o octavă prea sus. Sunetele înăbușite ale micului dejun ajung până în pragul ușii: farfurii puse una peste alta, râsul voios al fiu lui său. Zgomotele familiare îl înconjoară pe Jean-Luc ca ecoul unui vis îndepărtat. Închide ochii, agățându-se de marginile sale estompate. Cârâitul unui pescăruș îl readuce în prezent. Inima îi bate puternic, lovinduse de coaste, ca o pasăre prinsă în colivie. Bărbatul îndesat, Bradley, se apleacă spre el, coborând vocea. – Ați fost dus la Spitalul Districtual acum șase săptămâni, în urma unui accident de mașină? zice și întinde gâtul, ca și cum ar spera să adune informații despre viața dinăuntrul casei. – Da, spune Jean-Luc, iar pulsul i se accelerează. Am fost lovit de o mașină care a luat curba cu viteză prea mare, spune el, apoi se oprește, trăgându-și răsuflarea. Mi-am pierdut cunoștința. Îi vine în minte numele doctorului, Wiesmann. L-a asaltat cu întrebări în timp ce el abia își revenea și era încă în ceață. „De câtă vreme sunteți în America?“, l-a întrebat doctorul. „De unde aveți cicatricea de pe față? V-ați născut cu numai două degete la mâna stângă?“ Bradley tușește. – Domnule Bow-Champs, am vrea să ne însoțiți la Primărie. – Dar de ce? face el, dar vocea-i sună ca un croncănit.