Tatăl meu era fericit. Nu-l credeam în stare de aşa ceva. În anumite momente, chipul său eliberat de angoase mă tulbura. Ghemuit pe o grămadă de pietre, cu braţele în jurul genunchilor, privea cum adierea vântului îmbrăţişa zvelteţea miriştii, se înclina deasupra ei, o răvăşea cu înfrigurare. Lanurile de grâu se unduiau precum coama a mii de cai galopând de-a lungul câmpiei. Era o viziune asemănătoare celei pe care o oferă marea deşteptată de valuri. Şi tatăl meu zâmbea. Nu îmi amintesc să-l fi văzut vreodată zâmbind; nu-i stătea în obicei să lase să i se vadă mulţumirea – avusese oare cu adevărat vreuna?... Călit de încercările vieţii, cu privirea mereu tristă, viaţa sa nu era decât un interminabil şir de deziluzii; se temea ca de râie de schimbările brutale ale unui mâine perfid şi obscur. Nu ştiam să fi avut vreun prieten. Trăiam ca pustnicii pe peticul nostru de pământ, asemenea vedeniilor pradă lor înselor, în liniştea siderală a celor care n-au mare lucru de zis; mama, în umbra cocioabei sale, aplecată deasupra cazanului, răscolind maşinal un clocot de tuberculi cu un gust îndoielnic; Zahra, sora mea mai mică decât mine cu trei ani, uitată într-un ungher, atât de liniştită, că adesea nici nu îţi dădeai seama de prezenţa ei; şi eu, un băieţaş firav şi singuratic, abia încolţit şi deja ofilit, purtând cei zece ani ca pe o povară. Asta nu era viaţă; existam, doar atât. Faptul de a ne trezi dimineaţa era un miracol şi noaptea, când ne pregăteam de culcare, ne întrebam dacă nu era bine să închidem ochii pentru totdeauna, convinşi că am trecut prin toate şi că nu avea niciun rost să ne mai pierdem vremea cu ele. Zilele se asemănau cu disperare; nu aduceau niciodată nimic, nu făceau decât, prin plecarea lor, să ne priveze de rarele noastre iluzii, care se pendulau prin faţa ochilor noştri, asemenea morcovilor folosiţi ca momeală pentru a-i face pe măgari să înainteze. În acea perioadă din jurul anului 1930, mizeria şi epidemiile decimau familiile şi animalele din gospodărie cu o perfidie incredibilă, silindu-i pe supravieţuitori la exod, dacă nu la sărăcie lucie. Puţinele noastre rude nu mai dădeau semne de viaţă. Cât despre zdrenţăroşii care se conturau în depărtare, eram siguri că nu făceau decât să dispară repede, poteca ce-şi târa dârele spre coliba noastră se ştergea treptat. Tata nu se sinchisea de toate acestea. Îi plăcea să fie singur, încovoiat deasupra plugului său, cu buzele albite de spumă. Uneori, îl confundam cu o zeitate care îşi recreează lumea şi rămâneam ore întregi urmărindu-l, fascinat de robusteţea şi de îndârjirea lui.