Alergasem să-mi iasă sufletul. Pe atunci eram în plină formă fizică. Urmărirea a început, uimitoare coincidență, pe strada Grande-Truanderie. Cu ceva minute în urmă, împreună cu doi prieteni ușurasem un biet puști burghez de casetofonul său portabil, un Sony dintre cele mai clasice, un model mai vechi și chiar demodat. Mă pregăteam să-i explic băiatului că în fond îi făceam un serviciu, căci de cum se va întoarce acasă, tatăl lui se va grăbi să-i cumpere un casetofon mai performant, mai practic, cu un sunet mai bun și cu o baterie mai eficace… Dar nu am avut timp. — Douăzeci și doi! a strigat o voce. — Nu mișcați! a urlat o alta. Într-o fracțiune de secundă am luat-o la sănătoasa cu toții. Pe strada Pierre-Lescot făceam slalom printre trecători cu o agilitate fantastică. Rapid și elegant, de ziceai că eram Cary Grant în filmul La nord, prin nord-vest, sau dihorul din celebrul cântec pentru copii, cu o altă versiune de data asta, totuși destul de potrivită: „Trecea pe-aici, și n-o să mai treacă pe-acolo...” Făcând la dreapta pe strada Berger, îmi trecu prin minte să intru în Halles ca să mi se piardă urma. Dar n-a fost o idee prea bună, căci era puhoi de lume la intrare pe scări. Am zbughit-o la stânga brusc, pe strada Bourdonnais. Din cauza ploii, pavelele erau alunecoase și nu știam care, eu sau polițiștii, aveam tălpi mai performante pe teren umed. În orice caz, ale mele nu m-au lăsat la ananghie. Eram Speedy Gonzales, galopam la maximum, urmărit de doi motani răi Sylvester, gata să mă mănânce. Speram din toată inima că acest episod se va termina ca cel din desenele animate. Când am ajuns pe cheiul Mégisserie, l-am prins din urmă pe unul dintre prietenii mei, care o zbughise cu o jumătate de secundă înaintea mea și care, pe deasupra, era și un alergător mai bun decât mine. Am pornit după el pe Pont-Neuf și distanța dintre noi s-a micșorat. Strigătele polițiștilor se estompau în spatele nostru, lesne de înțeles că obosiseră deja. Era și normal, noi eram cei mai tari... Vă dați seama că nu am riscat să mă întorc să verific asta. Alergam în continuare să-mi iasă sufletul și aproape că ieșise. Eram sătul de fugă și epuizat, și nu mă vedeam continuând în ritmul ăsta până la Denfert-Rochereau. Ca să scurtez scena, am trecut peste parapetul podului care protejează pietonii de căderea în apă. Știam că de partea aceasta mă puteam sprijini pe o margine situată la cincizeci de centimetri mai jos de parapet. Suficienți pentru mine, căci eram zvelt pe vremea aceea. M-am lăsat pe vine, m-am uitat la apa nămoloasă a Senei, care curgea spre Pont des Arts cu un debit torențial, și mi-am ținut respirația în speranța că zgomotul tot mai mare al pașilor polițiștilor pe asfalt va scădea progresiv. Complet inconștient de pericol, nu m-am temut că voi cădea. Nu aveam nicio idee unde erau prietenii mei, dar aveam încredere că-și vor găsi și ei rapid o ascunzătoare imbatabilă. „Curcanii” au trecut pe lângă mine și mi-am șoptit în gulerul hanoracului „glu, glu, glu”, hlizindu-mă pe seama lor. O ambarcațiune s-a ivit pe neașteptate sub picioarele mele și am tresărit surprins. Am rămas acolo ceva timp până când mi-am recăpătat suflul. Îmi era sete și îmi doream să beau o Coca-Cola.