Convorbirea avu loc la începutul lui iunie. Cel care sunase o întrebă dacă era dispusă ca în ultimul weekend din octombrie să ţină o conferinţă despre artistul plas - tic Hugo Rask. Acesta lucra cu imagini cinetice şi text, într- o combinaţie considerată magnifică, ieşită din co - mun. În afară de asta, era apreciat pentru pato sul lui moral, cu totul opus superficialităţii contempo rane. Dis - cipolii săi afirmau că în timp ce alţii vorbeau despre propriile persoane, Hugo Rask discuta despre răspun - dere şi solidaritate. Era vorba de o prelegere de treizeci de minute, iar plata, cea obişnuită. Când primi telefonul, Ester se afla în Sankt Eriksplan1. Era o după- amiază târzie, şi razele puternice ale soa relui care cobora spre orizont îi intrau în ochi. Acasă îi povesti totul cu mândrie bărbatului cu care trăia şi care se numea Per. Hugo Rask era un maestru al artei pe care amândoi îl urmăreau cu interes. 1 Piaţă situată într- unul dintre cartierele centrale din Stock holm. 11 Trecu vara şi puţin din toamnă. Viaţa lui Ester îşi continua cursul obişnuit. Cu câteva săptămâni înainte de conferinţă, se apucă să studieze mai îndeaproape opera lui Hugo Rask, citi ce scriseseră alţii despre el şi ce scrisese el însuşi. „Artistul a cărui conduită nu ţine seama de societate şi de vulnerabilitatea omului în existenţa lui precară n- ar trebui să se mai numească artist“ erau vorbele lui adesea citate. Prelegerea lui Ester avea loc într- o sâmbătă. Se apucase de scris în duminica de dinainte. Ştia prea bine că trebuia să- şi acorde timp, avea nevoie de răgaz ca să pătrundă în spatele limbajului colectiv, al gândurilor standard încremenite în fraze banale. Îşi propusese să scrie ceva formidabil. Voia ca Rask să rămână uluit când o s- o audă. Artiştii, cu precădere iluminiştii ca el, erau foarte receptivi la formulări viguroase cu potenţial erotic. Cu cât se pregătea mai mult pentru conferinţă, cu atât se simţea mai aproape de subiect. După acea duminică, sentimentul respectiv deveni până marţi unul de profundă stimă şi până joi se transformă într- un dor insistent, care vineri luă forma unei lipse chi - nuitoare. Asta dovedea că omul poate simţi lipsa cuiva pe care nu l- a întâlnit decât în fantezie. Nu pe cel creat de ea îl iubea – şi de creat nici nu- l crease ea, el exista în afara ei. Dar cuvintele, care erau ale ei, îi îmbrăţişau şi îi mângâiau opera, şi opera era el. 12 Seminarul despre viaţa şi opera de până acum a lui Hugo Rask începea sâmbătă la ora unu. În afară de Ester mai trebuia să vorbească un critic de artă, după care urma o discuţie între experţi despre „răspunderea socială a artistului“. Căzuseră de acord să se întâlnească cu un sfert de oră mai devreme. Afară era călduţ şi Ester îşi pusese un pardesiu lung, gri, subţire, care- i stătea foarte bine şi care părea scump, şi chiar fusese înainte să- l găsească ea la reduceri. Şi- l atârnase pe speteaza scaunului de lângă ea. Când Hugo Rask intră în sală, îşi alese din întâmplare tocmai scaunul acela, cu toate că erau şi altele libere. Dar mai întâi ridică cu grijă pardesiul lui Ester şi- l mută pe scaunul de la fereastră. Lui Ester i se păru că felul în care degetele apucaseră materialul şi mişcarea pe care o făcuse pentru a muta haina erau de o senzualitate pe care nu o mai văzuse până atunci la atingerea unui obiect. Se citea o bunăvoinţă absolută în blândeţea gesturilor – încarnarea grijii desăvârşite.