Titlu Culorile dragostei - vol.2, Albastru de safir

Autor Kerstin Gier
Categorie Ficțiune
Subcategorie Literatura contemporană

descarca-kerstin-gier-culorile-dragostei-vol2-albastru-de-safir-pdf

Era întuneric pe aleea Southwark; întuneric şi pustiu. În aer plutea miasmă de alge, de hazna şi de peşte mort. El o strânse involuntar mai tare de mână şi o trase după el. — Ar fi fost mai bine să mergem chiar pe malul râului. În labirintul ăsta de alei poţi să te rătăceşti foarte uşor, şopti el. — Da, şi de după fiecare colţ pândeşte un hoţ sau un criminal. Vocea ei părea încântată. — Minunat, nu? Asta e de o mie de ori mai bine decât să stai între zidurile alea îmbâcsite şi să-ţi faci temele! Îşi adună rochia grea şi porni în grabă mai departe. Lui îi veni să râdă involuntar. Talentul lui Lucy de a vedea ceva pozitiv în orice situaţie şi în orice moment era unic. Nici măcar aşa-numita Epocă de Aur a Angliei, al cărei nume era momentan contrazis şi care se dovedea destul de sinistră, n-o putea speria, ci dimpotrivă. — Păcat că nu avem niciodată la dispoziţie mai mult de trei ore, spuse ea când el i se alătură. Hamlet mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu ar fi trebuit să-l văd în episoade. Ea evită cu pricepere o dezgustătoare baltă de noroi – sau ceea ce el spera din tot sufletul să fi fost noroi. Apoi făcu agil vreo câţiva paşi de dans şi se roti o dată împrejur. — Astfel, conştiinţa face din noi toţi nişte laşi…” Nu c-a fost grozav? El dădu aprobator din cap şi fu nevoit să se concentreze ca să nu-l apuce din nou râsul. Făcea asta prea des în prezenţa lui Lucy. Dacă nu era atent, putea părea cel mai mare idiot! Se îndreptau spre Podul Londrei – în mod stupid, podul Southwark, care ar fi fost practic mai avantajos ca amplasament, nu era construit încă la acel moment. Trebuiau însă să se grăbească dacă nu doreau să le fie descoperită călătoria în secolul al XVII-lea. Doamne, ce n-ar fi dat el să poată scăpa, în sfârşit, de gulerul ăla alb şi rigid! Aşa trebuie să se fi simţit câinii care erau nevoiţi să poarte plasticul ăla protector în jurul gâtului după intervenţiile chirurgicale. Lucy o luă pe după colţ, în direcţia fluviului. Părea să-i fi rămas gândul la Shakespeare. — Cât i-ai dat, până la urmă, omului ăluia, Paul, că ne-a lăsat să intrăm în Teatrul Globe? — Patru dintre monedele astea grele, habar n-am ce valoare au. Râse. — Probabil că a fost aproximativ câştigul lui pe un an. — În orice caz, ne-a fost de folos. Locurile au fost super. Au ajuns în fugă la Podul Londrei. Aşa cum făcuse şi la venire, Lucy se opri, dornică să discute despre casele peste care era construit podul. Dar el o trase mai departe. — Ştii bine ce a spus domnul George: dacă zăboveşti prea mult sub o fereastră, s-ar putea să te trezeşti cu conţinutul unei oale de noapte fix în cap, îi aminti el. În plus, atragi atenţia! — Nici nu îţi dai seama că eşti pe un pod. Arată ca o stradă normală. Oh, priveşte, un ambuteiaj! Ar cam fi timpul să mai construiască vreo câteva poduri. Spre deosebire de aleea lăturalnică, podul era destul de animat, însă căruţele, palanchinele şi caleştile care voiau să ajungă pe malul celălalt al Tamisei nu se mişcau nici un pic. Mai în faţă se auzeau voci, înjurături şi cai nechezând, însă nu se ştia cauza ambuteiajului. Pe fereastra unei căleşti din imediata lor apropiere, se iţi capul unui bărbat cu o pălărie neagră. Gulerul lui alb şi rigid din dantelă se arcuia până sub urechi. — Nu mai există vreun alt drum peste râul ăsta împuţit? Îi strigă el în franceză vizitiului. Acesta negă. — Şi, chiar dacă ar exista, n-avem cum să întoarcem, suntem blocaţi! Mă duc în faţă să văd ce s-a întâmplat. Sunt sigur c-o să ne mişcăm în curând, sir. Bombănind, bărbatul îşi trase capul, cu pălărie şi cu guler cu tot, îndărăt, în caleaşcă, în vreme ce vizitiul se dădu jos şi-şi croi drum prin mulţime. — Ai auzit, Paul? Sunt francezi, şopti Lucy încântată. Turişti! — Da. Grozav! Însă trebuie însă să mergem mai departe, nu mai avem mult timp. Îşi aminti vag că citise undeva că acest pod fusese distrus la un moment dat pentru a fi apoi reconstruit mai lung cu cincisprezece metri. Aşadar, nu era un loc bun pentru un salt în timp. Se luară după vizitiul francez, însă, puţin mai încolo, oamenii şi vehiculele erau aşa de înghesuite unele într-altele, încât nu se putea trece. — Am auzit că a luat foc o căruţă cu nişte butoaie cu ulei, spuse femeia din faţa lor, neadresându-se cuiva anume. Dacă n-au grijă, dau iar foc la tot podul. — Dar nu azi, atâta lucru ştiu şi eu, murmură Paul şi o luă pe Lucy de braţ. Vino, ne întoarcem şi aşteptăm pe malul celălalt să facem saltul înapoi. — Îţi mai aduci aminte parola? Pentru eventualitatea că nu reuşim la timp. — Era ceva cu gută şi cu cavă. — Gutta cavat lapidem, prostuţule.