Visatoarea din Ostende Eric-Emmanuel Schmitt descarca gratis PDF.

Cred că n-am mai cunoscut pe cineva care să se dezvăluie în realitate o cu totul altă persoană decât în aparentă ca Emma Van A. Când ne-am întâlnit prima oară, avea înfăţişarea unei femei fragile, discrete, fără relief, fără darul conversaţiei şi de o banalitate destinată uitării. Dar într-o bună zi realitatea ei lăuntrică mi-a devenit perceptibilă, şi atunci am înţeles că voi rămâne permanent obsedat de această fiinţă misterioasă, autoritară, sclipitoare, paradoxală, inepuizabilă – prins pentru totdeauna în mrejele ei. Unele femei sunt nişte capcane în care cazi şi de unde uneori nu mai vrei să ieşi. Emma Van A. mă ţine legat în capcana ei. Totul a început într-un martie sfios şi rece, la Ostende. Visasem dintotdeauna la Ostende. De câte ori mă aflu într-o călătorie, denumirea locurilor îmi atrage atenţia înainte de locurile însele. Cuvintele, aşezate mai sus decât clopotniţele, semnalizează de la distanţă, sunt vizibile de la mii de kilometri, şi transmit sunete ce declanşează imagini. Ostende... Consoanele şi vocalele desenează un plan, ridică ziduri, dau contur unei atmosfere. Dacă un târguşor poartă numele unui sfânt, imaginaţia mea îl construieşte în jurul unei biserici; când numele evocă pădurea

– Boisfort – sau câmpurile – Champigny verdeaţa îi invadează imediat străduţele; dacă indică un material

– Pierrefonds răzuiesc în minte tencuiala caselor ca să scot la lumină piatra; sau dacă locul pomeneşte de un miracol – Dieulefit – văd o cetate care domină câmpia din vârful unui munte semeţ. Când mă apropii de un oraş, mai întâi am întâlnire cu un cuvânt. Visasem dintotdeauna la Ostende. M-aş fi putut mulţumi să visez fără să merg neapărat acolo dacă n-aş fi fost împins de o ruptură sentimentală. Trebuia să plec! Să ies din Parisul prea impregnat de amintirile unei iubiri destrămate. Repede, să schimb aerul, clima... Nordul mi s-a părut o soluţie acceptabilă, întrucât nu fusesem niciodată împreună prin locurile acelea. Am desfăcut o hartă şi am fost vrăjit pe loc de şapte litere înscrise pe albastrul Mării Nordului: Ostende. Nu numai că mă simţeam fermecat de sonoritatea acestor litere, dar mi-am şi amintit de o prietenă, care ştia un loc unde aş fi putut sta. S-au dat câteva telefoane, lucrurile s-au aranjat, camerele la pensiune au fost rezervate, bagajele au fost îngrămădite în maşină şi am pornit la drum spre Ostende, de parcă acolo mă aştepta pe mine destinul. Fiindcă începea cu un O al surprizei, urmat de îndulcitorul s, cuvântul îmi pregătea încântarea unei plaje nesfârşite de nisip fin... Fiindcă auzeam tendre şi nu tende, pictam străzile în pasteluri, sub un cer albastru, paşnic. Fiindcă rădăcinile lingvistice îmi sugerau o cetate privind spre vest, îmi imaginam grupuri de case cu faţa la mare, îmbujorate de un etern apus de soare. Ajungând acolo noaptea, n-am prea ştiut ce să cred.

Dacă în anumite privinţe realitatea oraşului corespundea cu imaginea din visul meu, ea îmi impunea totodată şi unele dezminţiri violente: cu toate că Ostende se afla la capătul lumii, în Flandra, aşezat între valurile mării şi valurile câmpurilor, cu toate că avea o plajă enormă şi un dig nostalgic, oraşul dădea în acelaşi timp pe faţă cât de mult îşi urâţiseră belgienii litoralul sub pretextul de a-l face accesibil unui număr cât mai mare de oameni. Şiruri de blocuri imense mai înalte decât pacheboturile, oferind locuinţe fără pic de gust şi lipsite de orice stil, totul conform principiilor rentabilităţii imobiliare. Vedeam în ele un haos urban sugerând aviditatea antreprenorilor dornici să pună mâna pe banii clasei de mijloc în perioada concediilor. Din fericire, casa unde închiriasem eu un etaj era o supravieţuitoare a secolului XIX, o vilă de pe vremea lui Leopold II, regele-constructor. La vremea ei o casă obişnuită, devenise acum ceva excepţional. Plantată în mijlocul imobilelor recente, care reprezentau gradul zero al invenţiei geometrice, fiind nişte simple paralelipipede împărţite în etaje, la rândul lor decupate în apartamente cu ferestre oribile şi geamuri din sticlă fumurie, toate simetrice – de o raţionalitate care-ţi face greaţă de raţionalitate –, vila asta era mărturia solitară a unei voinţe arhitecturale; era frumoasă, căci îşi variase dimensiunea şi ritmul deschiderilor: propunea când un balcon, când o terasă, mai încolo o seră, riscase o combinaţie de ferestre înalte, scunde şi medii, şi chiar de ferestre pe colţ, iar apoi se amuzase, ca o femeie care-şi aplică o aluniţă pe frunte, arborând un ochi-de-bou sub acoperişul de gresie. În prag apăru o femeie de vreo cincizeci de ani cu părul roşu şi faţa brăzdată de vinişoare. — Ce vrei? — Aici locuieşte doamna Emma Van A.? — Corect, mormăi femeia cu un accent flamand rustic, care-i sporea înfăţişarea sinistră. — Am închiriat la dumneavoastră etajul întâi pentru două săptămâni. Presupun că prietena mea din Bruxelles v-a anunţat.

— Da, sigur! Aici e! Stai s-o anunţ pe mătuşa mea. Intră, te rog, hai intră. Mâinile ei aspre îmi smulseră valizele şi le aşezară în hol. Apoi mă împinse cu amabilitate bruscă spre salon, unde am văzut în dreptul ferestrei silueta unei femei firave într-un scaun cu rotile, întoarsă cu faţa spre întunericul de cerneală al mării, pe care-l sorbea cerul.

— Tanti Emma, ţi-a venit locatarul. Emma Van A. se întoarse şi mă străpunse cu privirea. În timp ce alţii s-ar fi ostenit cât de cât să pară amabili şi să-mi ureze bun venit, ea mă analiza cu gravitate. Foarte palidă, cu pielea mai curând uzată de ani decât ridată, cu părul jumătate alb, jumătate negru, amestecat într-un ansamblu, care nu era gri, ci dungat, Emma Van A. Îşi sprijinea chipul lung pe un gât subţire. Era vârsta? Era o atitudine? Capul şi-l ţinea aplecat într-o parte, cu urechea aproape de umărul stâng şi bărbia ridicată spre dreapta, lăsând impresia că, datorită acestui mod de percepţie oblică, te şi examina în timp ce te asculta. Trebuia să rup tăcerea.

— Bună ziua, doamnă, sunt încântat că voi locui la dumneavoastră.

— Sunteţi scriitor? Mi-era acum limpede motivul examinării; se întreba dacă aveam un fizic apt creării de romane.

— Da. Scoase un suspin, parcă uşurată. Era clar că ocupaţia mea de autor fusese hotărâtoare ca să-mi deschidă uşa. În spatele meu, nepoata pricepu că intrusul luase examenul de intrare şi exclamă cu voce de trombon: — Bine, atunci mă duc să termin de aranjat camerele. O să fie gata în cinci minute. În timp ce nepoata se îndepărta, Emma Van A. o privi cu ochi recunoscători, ca pe un câine fidel, dar prostănac.

— Vă rog s-o scuzaţi, dar nepoata mea nu ştie să se adreseze cuiva cu „dumneavoastră“. Ştiţi, în neerlandeză nu se foloseşte decât tutuitul.

— Păcat că vă privaţi de plăcerea de a trece de la „tu“ la „dumneavoastră“.

— Plăcerea cea mai mare ar fi să folosim o limbă în care nu există decât „dumneavoastră“, nu? Care să fi fost rostul acestei replici? Îi era teamă să nu devin prea familiar? Stăteam tot în picioare, puţin jenat. Mă rugă să stau jos.

— E ciudat. Îmi duc viaţa printre cărţi, dar n-am întâlnit niciodată un scriitor. O singură privire în jur adeverea ce auzisem: erau mii de volume pe rafturile care acoperau nu numai pereţii salonului, ci pătrundeau puţin şi în sufragerie. Ca să văd mai bine, îşi urni scaunul cu rotile, alunecă printre mobile tăcută ca o umbră şi aprinse lumina plăpândă a câtorva lămpi. Cu toate că nu savurez nimic mai mult decât compania hârtiei tipărite, biblioteca asta îmi dădea, fără să înţeleg de ce, o stare ciudată. Volumele aveau eleganţă, erau legate meticulos în piele sau în pânză, titlurile şi numele autorilor erau poansonate cu litere de aur; cărţile aveau diferite mărimi, erau aşezate fără ordine sau simetrie excesivă, conform unui ritm care dovedea un gust constant. Şi totuşi... Ne-am obişnuit atât de mult cu aspectul ediţiilor originale încât o colecţie legată ne derutează? Iar eu sufeream din cauză că nu recunoşteam copertele mele favorite? Încercam să-mi formulez stânjeneala.

— Iertaţi-mă, romanele dumneavoastră nu le-am citit, îmi spuse, înşelându-se asupra expresiei mele descumpănite.

— Nu vă scuzaţi. Nimeni nu poate şti tot. Şi oricum, nu maştept să fiu citit de oamenii pe care-i frecventez. Asta o calmă: nu se mai jucă nervoasă cu brăţara de coral prinsă de încheietura subţire şi zâmbi către pereţii îmbrăcaţi în cărţi.