Erau cele mai întunecate ceasuri, când apusese până și secera îngustă care abia în noaptea următoare avea să se numească lună nouă. Într-un mic petic de adevărată beznă, sub crengile groase ale unui pâlc de copaci, o esență a răului se strecură afară din Miez. Ceața neagră se adună încet într-o pereche de demoni întunecați, cu piele aspră, maronie, noduroasă ca scoarța de copac. Înalți de doi metri optzeci până la umăr, săpară cu gheare curbate în solul pădurii, printre tufișuri și pini, și adulmecară aerul. Cercetară locul cu ochi întunecați, mârâind gros, din gâtlej. Mulțumiți, se îndepărtară unul de altul și se ghemuiră sprijiniți pe pulpe, cu spinările arcuite, gata de salt. În spatele lor, peticul de întuneric pur deveni mai adânc, schimonosire înnegrind solul pădurii, când o altă pereche de siluete eterice se materializă. Erau mai subțiri, de numai vreun metru și jumătate înălțime, cu piele moale, de culoarea cărbunelui, care nu semăna deloc cu carapacele cioturoase ale fraților lor mai voinici. La capetele degetelor delicate ale mâinilor și picioarelor, ghearele lor păreau fragile – subțiri și drepte, ca unghiile îngrijite ale unei femei. Aveau un singur șir de dinți ascuțiți și scurți în gurile care nu semănau a boturi. Fețele erau buhave, cu ochi imenși, fără pleoape, iar țestele conice. Le acoperea o piele noduroasă, fibroasă, pulsând în jurul unor cioturi ce păreau rămășițe de coarne. Cei doi nou-sosiți se uitară unul la altul preț de câteva clipe, cu frunțile zvâcnindu-le, parcă unite de o vibrație. Unul dintre demonii mari zări ceva mișcându-se în tufișuri, se întinse cu o iuțeală uimitoare și înșfăcă șobolanul pe care-l ascundeau.

Îl săltă în fața ochilor și-l studie, curios. În acest timp, botul lui căpătă aceeași înfățișare ca a șobolanului, cu nasul și cu mustățile zvâcnindu-i în timp ce-i creștea o pereche de incisivi lungi. Limba îi alunecă în afară ca să le încerce ascuțișul. 5 Unul dintre demonii mai zvelți se întoarse să-l privească. Demonul metamorf scoase măruntaiele șobolanului cu o lovitură de labă, apoi îl aruncă. La porunca unuia dintre prinții miezingi, cei doi metamorfi își schimbară forma, devenind doi imenși demoni ai vântului. Demonii minții șuierară când părăsiră peticul de beznă și lumina stelelor le izbi ochii. Frigul le preschimba răsuflarea în abur, dar nu dădeau semne că altminteri i-ar fi stânjenit în timp ce-și lăsau urmele ghearelor prin zăpadă. Metamorfii îngenuncheară și prinții miezingi li se suiră pe aripi, ajungând în spatele lor când se avântară în văzduh dintr-un salt. În drumul lor către nord zburară pe deasupra multor salahori. Mari sau mici, aceștia se ghemuiră în vreme ce treceau prinții miezingi, spre a da apoi ascultare chemării care vibra în urma lor. Metamorfii se opriră pe un deal înalt, și atunci demonii minții se lăsară să alunece pe pământ și văzură tot ce se afla sub ei. Cu corturile ca tot atâtea puncte albe, o oaste imensă se răsfirase pe câmpia unde zăpada călcată în picioare se preschimbase în noroi și înghețase apoi, întărindu-se. În cercurile puterii erau priponite animale de povară mari, cu cocoașe, acoperite cu pături ca să nu sufere de frig. Glifele din jurul taberei erau puternice, iar de-a lungul întregului perimetru patrulau străji cu fețele înfășurate în pânză neagră. Demonii minții simțeau chiar și de la distanța aceea puterea armelor lor glifate. Dincolo de glifele taberei, câmpul era presărat cu trupurile a zeci de salahori, care așteptau să fie arse de steaua zilei. Salahorii focului ajunseră primii pe dealul unde așteptau prinții. Rămaseră la o distanță respectuoasă și începură să danseze cu venerație, demonstrându-și devoțiunea cu țipete stridente. Încă o pulsație, și salahorii amuțiră.

În noapte se lăsă o tăcere de mormânt, deși, răspunzând la chemarea prinților miezingi, se aduna o oaste imensă. Cu ura dintre ei uitată, salahorii lemnului și ai focului stăteau alături, în timp ce ai vântului se roteau în văzduh, deasupra lor. Fără să dea atenție mulțimii, demonii minții nu scăpau din ochi câmpia de dedesubt, capetele pulsându-le. Câteva clipe mai târziu, unul se uită la metamorful său, făcându-și cunoscute dorințele, și carnea creaturii se topi și se umflă, luând forma masivă a unui demon al pietrei. Salahorii adunați coborâră tăcuți dealul în urma lui. Pe culme, cei doi prinți și metamorful rămas așteptau. Și urmăreau totul cu privirea. • Când, încă la adăpostul întunericului, ajunseră în apropierea taberei, metamorful își încetini pașii și le făcu semn salahorilor focului s-o ia înainte. 6 Aceștia, cei mai mărunți și mai firavi dintre miezingi, străluceau în jurul ochilor și al gurii, datorită flăcărilor din ei. Străjerii îi zăriră imediat, dar demonii erau iuți, așa că ajunseră la glife, scuipând foc, înainte de a se da alarma. Saliva de foc sfârâi când atinse glifele, dar, supunându-li-se demonilor minții, salahorii se concentrară asupra nămeților din afara taberei, răsuflările lor preschimbându-i, cât ai clipi, în abur încins. În siguranță în spatele glifelor, străjile erau nevătămate, însă o ceață groasă și fierbinte se înălță, usturătoare pentru ochi și trecând prin pânza care le acoperea fața, făcând aerul de nerespirat. Un străjer începu să alerge prin tabără, sunând zgomotos dintr-un clopot. Iar ceilalți se năpustiră fără frică în afara glifelor, să-i străpungă pe cei mai apropiați demoni ai focului cu sulițele lor glifate. Magia scânteie când armele trecură prin solzii ascuțiți, suprapuși.

Alți salahori atacară din lateral, însă străjerii se mișcau într-o comuniune deplină, apărându-se reciproc cu scuturile glifate când luptau. Din tabără se auzeau strigătele celorlalți războinici care se grăbeau s-ajungă pe câmpul de bătălie. Însă, la adăpostul ceții și al întunericului, oastea metamorfului înainta. Strigătele de triumf ale străjerilor se transformară, într-o clipă, în strigăte de surpriză la ivirea demonilor. Metamorful îl doborî cu ușurință pe primul om întâlnit, măturându-i picioarele cu coada lui grea și înșfăcându-l de unul dintre ele în timpul căderii. Șira spinării nefericitului războinic săltat în sus de un picior se frânse ca o nuia. Iar ghinioniștii care-l înfruntară pe demon imediat după aceea se prăbușiră, izbiți de trupul fratelui lor de arme, lăsat să cadă. Ceilalți demoni îl imitară, cu mai mult sau mai puțin succes. Cei câțiva străjeri se treziră repede copleșiți numeric, dar majoritatea salahorilor nu se mișcau destul de repede ca să profite, pierdeau timp prețios sfâșiind leșurile în loc să se pregătească pentru următorul val de luptători. Din tabără se scurgeau tot mai mulți războinici cu fețele acoperite de văluri, intrau în formație cu iuțeală și ucideau cu mișcări fluide, de o eficiență brutală. Glifele de pe armele și de pe scuturile lor străfulgerau iarăși și iarăși în întuneric. Pe culmea dealului, demonii minții priveau lupta cu nepăsare, părând să nu se sinchisească de salahorii care cădeau, uciși de sulițele dușmane. Craniul unuia dintre ei pulsă când îi trimise o poruncă metamorfului de pe câmpul de luptă. Acesta azvârli imediat leșul peste unul dintre stâlpii glifați care înconjurau tabăra, rupându-l și făcând astfel o breșă. După încă o pulsație pe 7 deal, ceilalți miezingi încetară lupta cu războinicii și se scurseră prin deschidere în tabăra dușmanilor. Luați prin surprindere, oamenii se întoarseră către demoni, își văzură corturile izbucnind în flăcări în vreme ce salahorii focului alergau printre ele și-și auziră femeile și copiii țipând când miezingii mai mari pătrunseră dincolo de glifele carbonizate ale adăposturilor din interiorul taberei. Se repeziră urlând în ajutorul celor dragi, și orice mai semăna a formație ordonată dispăru.

În câteva clipe, invincibilele unitățile de luptă compacte se fragmentară în mii de creaturi, care nu mai erau războinici, ci pradă. Când părea că tabăra o să fie invadată și făcută pulbere, din cortul din centru ieși un bărbat. Era înveșmântat în negru, aidoma tuturor celorlalți, însă roba lui exterioară, apărătoarea capului și vălul erau de un alb imaculat. Pe frunte avea o coroană subțire, de aur, iar în mâini o suliță imensă, din metal strălucitor. La vederea lui, prinții miezingi șuierară. Era întâmpinat peste tot cu strigăte. Demonii minții rânjiră batjocoritor la auzul mormăielilor și schelălăielilor prin care comunicau oamenii, dar înțelesul acestora era limpede. Ceilalți erau salahori. Nou-sositul era mintea lor. Sub conducerea lui, luptătorii își amintiră unde le era locul și-și regăsiră unitatea de mai înainte. Un grup se desprinse de grosul trupei ca să-nchidă breșa de pe margine. Alte două se luptau cu focul. Altul îi ducea la adăpost pe cei fără apărare. Eliberați de orice altă grijă, războinicii rămași curățau locul și salahorii nu mai erau în stare să le țină piept. După câteva minute, în tabără erau la fel de multe leșuri de miezingi ca în afara ei. Încă deghizat sub înfățișarea unui demon al pietrei, metamorful rămase curând singurul supraviețuitor, prea iute în mișcări ca să fie lovit de vreo suliță, dar neputând să treacă de zidul de scuturi fără să-și dezvăluie adevărata înfățișare. Dinspre deal ajunse la el o pulsație, și metamorful deveni umbră, dematerializându-se și ieșind din tabără printr-un gol minuscul dintre glife. Dușmanii încă îl căutau când el ajunse lângă stăpânul său, unde îi era locul. Cei doi miezingi zvelți mai rămaseră puțin în vârful dealului, trimițânduși unul altuia vibrații fără să facă niciun zgomot. Pe urmă se uitară în același timp către nord, unde se spunea că se afla cealaltă minte a oamenilor. Unul dintre ei se întoarse spre metamorful său, din nou îngenuncheat sub înfățișarea unui demon al vântului, și i se urcă pe aripa întinsă. În timp ce dispărea în noapte, celălalt demon al minții aruncă o privire către tabăra dușmană, care mai ardea mocnit.