Cred c-am îndrăgit oraşul Tamanrasset de cum l-am zărit pe geamul hubloului. După ce-am lăsat în urmă Algerul, totul arăta de parcă am fi survolat Luna, pe kilometri întregi nu se vedea decât o-ntindere stearpă de nisip, bolovăniş şi stânci, cu o potecă rectilinie, ca o dâră făcută cu unghia prin praf, pe care circulau jeepuri, camioane şi caravane. Simţeam deja cât îmi lipsesc copacii, lanurile bogate, meandrele râurilor. Oare eram în stare să străbat Sahara timp de două luni? Mi-era teamă de traiul improvizat, de uscăciune, de aerul fără polen, de natura aceea care nu cunoştea anotimpurile. Poate că mi se părea un pământ aşa de sărăcăcios doar fiindcă-l măsuram cu privirea de la-nălţime, din cer? Din când în când se ivea câte-o oază, petice de verdeaţă având în centru o colină înconjurată de palmieri, smochini şi curmali; de fiecare dată şopteam emoţionat: „Tamanrasset“, dar vecinul de scaun mă corecta, era Ghardaïa, sau El-Goléa, citadela cu o sută de soiuri de fructe, sau In Salah. Apoi peste ţinuturile acelea încremenite se înstăpânea din nou monotonia… După un zbor de jumătate de zi, Tamanrasset se arătase în sfârşit, anunţat de vocea pilotului. Mă uimise din prima clipă blândeţea locului: oraşul se găsea la adăpostul a două braţe de granit care-l împrejmuiau, rotunjite, expunându-l şi protejându-l în acelaşi timp. Între povârnişuri se iţeau câteva barăci minuscule, cubice, din lut gălbui, amintindu-mi de machetele pe care le construiam în copilărie ca decor pentru trenuleţul electric. Imediat ce am pus piciorul afară din carlingă, spaţiul m-a cuprins cu suflul lui, mângâindu-mi urechile, aşezându-mi-se uşor pe buze, şi am avut certitudinea că deşertul îmi oferea prin atingerea aceea abia simţită o îmbrăţişare de bun venit. Ne-am lăsat bagajele la hotel. Am reuşit să-l recunoaştem după o pancartă agăţată câş, fiindcă altfel nu se deosebea de clădirile din jur; însă în hol recepţia se făcea la o tejghea pretenţioasă din lemn de culoare galbenă. Acolo ne aştepta Moussa, tuaregul cu care corespondam de o lună. Prin fax sau la telefon, ne dăduse toate informaţiile de care aveam nevoie ca să ne pregătim scenariul. Era un bărbat înalt, costeliv, cu tenul acaju şi părul negru, bogat. Ne-a zâmbit vesel, deschis, ca unor apropiaţi, şi ne-a invitat la cină acasă la el. Ospitalitatea m-a buimăcit întotdeauna, pentru că am crescut la Lyon, o metropolă cu oameni circumspecţi, reci, care nu primesc în casă un amic decât după ce-l analizează minuţios luni – sau chiar ani – întregi, şi-i conferă, astfel, o diplomă cu eticheta „persoană frecventabilă“. În schimb, deşi nu ştia mare lucru despre noi, Moussa ne-a invitat bucuros la el şi ne-a deschis fără ezitare uşa – cu atât mai mult cu cât, de fapt, casa lui nici nu avea aşa ceva. Dosită la mijlocul unei străduţe cu clădiri ce aduceau cu alveolele unui stup, bojdeuca lui de lut n-avea decât două încăperi, bucătăria şi cămăruţa în care stătea toată familia. Chicineta, unde soţia şi fiicele lui Moussa pregăteau masa, era mascată de o perdea de bumbac, aşa că n-am văzut-o; am stat toată seara în cealaltă cămăruţă, pustie, dar lună de curată, care noaptea le servea tuturor drept dormitor. În contrast cu lipsa mobilei, a bibelourilor şi a tablourilor, cuşcuşul mi s-a părut fastuos, plin de culoare, iar bucăţile de carne şi legumele se iţeau dintre bobiţe ca nişte bijuterii expuse pe o pernă de grâu. Cât despre ceaiul de mentă, m-a dat pe spate, mai ceva ca un vin de clasă: dulceag, înmiresmat, îmbogăţit cu mirodenii, mi-a lăsat în gură un amestec de arome, exotice, familiare şi copleşitoare totodată, încât aproape simţeam că-mi vâjâie capul. Afară se aşternuse brusc întunericul şi se făcuse rece. În douăzeci de minute, din cerul împurpurat de asfinţit se răspândise o boare care răcorea întinderea fără fir de iarbă şi fără tufişuri, apoi bezna se-nstăpânise peste toate, chiar şi peste vânt. Conversaţia s-a înfiripat cu uşurinţă, în jurul unei lămpi cu ulei a cărei flăcăruie ne tivea feţele cu o lumină aurie, aproape lichidă. Gérard, regizorul filmului, care se aşezase pe podea, şi cu mine, autorul scenariului, îl asaltam cu întrebări pe Moussa, iar el ne răspundea molcom, cu vocea lui voalată. Şi mai mult decât felul de a vorbi al tuaregului mă fascinau mâinile lui, subţiri, cu palme descărnate şi degete lungi, fine, ca nişte picioare de păianjen; le-ndrepta la răstimpuri spre noi, oferindu-ne câte ceva de mâncare sau vreo lămurire. Mâinile acelea străine mi-au inspirat încă de la-nceput încredere