Înainte ca soarele să apună în acea seară, Nayir îşi umplu bidonul, îşi strânse un covoraş pentru rugăciuni sub braţ şi urcă pe duna orientată spre sud din apropierea taberei. în urma lui auzi izbucnind râsete zgomotoase dintr-unul din corturi şi îşi imagină că oamenii săi jucau cărţi, probabil tameeb, şi treceau siddiqi1 de jur împrejur. Anii de călătorie prin deşert îl învăţaseră că era imposibil să îi împiedici pe oameni să facă ce doreau. Nu exista nici o lege aici, şi, dacă bărbaţii voiau alcool, beau. Pe Nayir îl dezgusta faptul că aveau să se trezească vineri dimineaţa, în ziua sfântă, cu trupurile putrezite de tărie. Dar nu spuse nimic. După zece zile de căutare fără succes, nu avea chef de pedepse. Escaladă duna în pas uşor, oprindu-se doar atunci când ajunse în vârf. De aici avea o perspectivă vastă asupra văii deşertului, bine delimitată şi plată, înconjurată de dune joase care se vălureau în culoarea aurie a apusului de soare. Dar privirea îi fu atrasă de pata din peisaj: cinci; şase vulturi se agitau deasupra stârvului unui şacal. Era motivul pentru care se opriseră aici — încă o îndrumare falsă. Cu două zile în urmă renunţaseră să cutreiere deşertul şi începuseră să urmărească vulturii, dar fiecare ceată de păsări aducea doar priveliştea unui şacal mort sau a unei gazele....