Săgeata în flăcări a izbit peretele cu zgomot surd. Foc. Lemnul vechi, uscat, din care era construită casa de întrunire, s-a aprins instantaneu. Fumul negru, puternic, a umplut aerul, zgâriindu-mi plămânii şi stârnindu-mi tuşea, în jurul meu, noii mei prieteni au ţipat, şocaţi, înainte de a-şi înşfăca armele, pregătindu-se să lupte pentru viaţa lor. E din cauza mea. Una după alta, săgeţile au despicat aerul, întărâtând focul, făcându-l să se înalţe şi mai mult. Am căutat cu disperare ochii lui Lucas prin ceaţa de cenuşă. Ştiam că avea să mă apere orice-ar fi, dar şi el era în pericol. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva în timp ce încerca să mă salveze, nu mi-aş fi iertat-o niciodată. Tuşind din pricina aerului plin de funingine, l-am luat de mână şi am fugit împreună către uşă. Însă ei ne aşteptau. Un şir de siluete se contura întunecat şi ameninţător, pe fundalul flăcărilor, chiar alături de casa de întrunire. Niciuna nu agita vreo armă; nici nu era nevoie, ca să-şi facă înţeleasă ameninţarea. Veniseră după mine. Veniseră să-l pedepsească pe Lucas fiindcă le încălcase legile. Veniseră să ucidă. Totul se petrece din cauza mea. Dacă Lucas moare, o să fie vina mea. N-aveam unde să plecăm, n-aveam unde să fugim. Nu puteam rămâne acolo, nu cu vâlvătăile vuind în jurul nostru, deja atât de fierbinţi, încât îmi ardeau pielea. Tavanul putea să se prăbuşească în curând, strivindu-ne pe toţi.