Soția vicarului apăru de după colțul casei parohiale cu brațele pline de crizanteme. Pământul gras de grădină i se lipise de pantofii butucănoși cu șiret și câteva fire de nisip îi ajunseseră până pe nas, însă femeia nu era conștientă de acest lucru. Se chinui puțin să deschidă poarta casei parohiale, care atârna roasă de rugină, pe jumătate ieșită din balamale. O adiere de vânt îi ridică pălăria veche de fetru, făcând-o să stea și mai șui decât înainte. ― Ei, drăcie! exclamă Bunch. Botezată de părinți cu numele Diana, doamna Harmon căpătase porecla Bunch¹ de la o vârstă fragedă și din motive destul de evidente, iar acest apelativ o însoțise tot restul vieții. Strângând crizantemele la piept, femeia își croi drum prin curte, până ajunse la ușa bisericii. Aerul de noiembrie era blând și umed. Ici-colo, prin spărturile norilor, se vedea cerul de un albastru infinit. În interiorul bisericii era întuneric și răcoare, fiindcă aceasta nu era încălzită decât în timpul ceremoniilor religioase. 

― Brrrr! făcu Bunch. Ar fi bine să termin repede cu asta, dacă nu vreau să îngheț. Cu o rapiditate născută dintr-o practică îndelungată, adună obiectele trebuincioase: vaze, apă și oale. Mi-aș dori să avem crini, murmură Bunch pentru sine. M-am plictisit de crizantemele astea pipernicite. Degetele ei agile aranjară florile în oale. Decorațiunile nu erau câtuși de puțin originale sau artistice, deoarece însăși Bunch Harmon era departe de a avea o asemenea fire. Cu toate acestea, aranjamentul rezultat era plăcut și primitor. Ridicând cu grijă vazele, Bunch ieși pe culoarul dintre bănci și se îndreptă spre altar. La scurt timp soarele se ivi dintre nori și își revărsă razele prin fereastra dinspre est, colorată în albastru și roșu – donație a unui enoriaș înstărit din perioada victoriană. 

Efectul era aproape surprinzător prin opulență. „Ca niște bijuterii“, gândi Bunch, după care se opri brusc, privind cu atenție în fața ei. Pe treptele care duceau spre altar se contura o siluetă întunecată. Punând cu grijă florile jos, Bunch se apropie și se aplecă deasupra ei. Era un bărbat care zăcea acolo, ghemuit. Îngenunche lângă el și încet, cu grijă, îl întoarse cu fața în sus. Îi luă pulsul – un puls atât de slab și neregulat, încât părea să vorbească de la sine, asemenea palorii verzui a chipului său. Nu încăpea nici o îndoială. „Omul e pe moarte“, se gândi Bunch. Bărbatul avea în jur de 45 de ani și era îmbrăcat într-un costum negru, ponosit. Bunch dădu drumul mâinii neputincioase pe care o ridicase mai devreme, îndreptându-și atenția către cealaltă, pe care omul și-o ținea strânsă pumn, la piept. Privind mai de-aproape, femeia văzu că degetele îi erau încleștate pe ceea ce părea un cocoloș de hârtie sau o batistă. În jurul mâinii erau pete de lichid maroniu, despre care Bunch bănui că e sânge uscat. Femeia se ridică în picioare, încruntată. Până în acel moment bărbatul își ținuse ochii închiși; acum îi deschise deodată și fixă chipul femeii. Nu arăta nici buimac, nici surprins. Privirea îi era limpede și vioaie. Buzele i se mișcară, iar Bunch se aplecă deasupra lui, încercând să-i înțeleagă cuvintele sau, mai degrabă, cuvântul. Acesta rosti numai atât: 

― Sanctuar. Șoapta bărbatului se pierdu într-un zâmbet șters și, preț de o clipă, femeia crezu că fusese o greșeală. Omul repetă însă: ― Sanctuar. Apoi, cu un suspin ușor, închise ochii. Bunch îi luă din nou pulsul: se simțea încă, dar mult mai slab și intermitent. Se ridică hotărâtă. ― Nu încerca să te miști, îi spuse ea. Mă duc după ajutor.