Acesta este un roman pe care n-am vrut să-l scriu niciodată. În urmă cu aproape douăzeci de ani, când am terminat romanul Tuareg, am considerat, pe bună dreptate, că nu aveam nicio posibilitate să continui acea istorie, deoarece eroul principal, Gacel Sayah, murise. Fără doar şi poate, am avut motive mai mult decât suficiente să-mi pară rău că am îngăduit să fie ucis, fiindcă Tuareg s-a dovedit, în timp, cel mai de succes roman al meu, a ajuns la cele mai multe ediţii, s-a tradus în cele mai multe limbi şi mi-a adus cele mai mari satisfacţii personale. Din punctul meu de vedere, este singura mea operă literară demnă de a fi luată în seamă şi care, poate, cu puţin noroc, va continua să existe după moartea mea. Când unui scriitor îi iese ceva bine, nu trebuie să se mai deranjeze să-şi analizeze triumful, nici să încerce să aplice aceeaşi formulă, căutând un nou succes pe un drum deja bătătorit, pentru că riscă să se repete, iar cititorul îşi dă seama imediat şi îl respinge

Din aceste motive, niciodată nu mi-a trecut prin cap să revin la tuaregi. Şi totuşi, o serie de întâmplări surprinzătoare petrecute nu demult în inima Saharei, la originea cărora s-a aflat o renumită competiţie sportivă, mi-au atras atenţia, iar spiritul jurnalistic ce mi-a mai rămas – amintire a unor timpuri deja uitate – m-a îndemnat să denunţ nenumăratele nedreptăţi pe care le suportă în prezent unul dintre cele mai nobile şi legendare popoare din lume. Tuaregii, alături de care mi-am petrecut o parte din copilărie, păreau să aibă nevoie de cineva care să ia cuvântul în apărarea lor, şi în amintirea a tot ce le datorez şi a tot ce m-au învăţat cu ani în urmă m-am hotărât să scriu din nou despre ei, înnodând firul istoriei de acolo de unde lam lăsat. Acesta este rezultatul, şi trebuie să recunosc că, odată sfârşit romanul, am simţit aceeaşi satisfacţie pe care am încercat-o când am terminat cartea mea cea mai dragă. Sper ca şi cititorul să simtă acest lucru.