Nu te-ai oprit la semafor. Ai trecut ca vântul îmbrăcată cu jacheta din imitaţie de blană de lup şi cu căştile walkman-ului lipite de urechi. Plouase de curând şi se pregătea să plouă din nou. Sus, deasupra platanilor şi a antenelor, graurii se strângeau în lumina cenuşie, fâlfâit de pene şi ciripituri, unduitoare pete negre care se atingeau fără să se lovească, apoi se deschideau şi se împrăştiau, pentru a se aduna din nou într-un alt zbor. Jos, trecătorii îşi ţineau ziarul sau mâinile deasupra capului, apărându-se de găinaţul care cădea din cer ca o grindină şi se amesteca, pe asfalt, cu frunzele ude căzute din copaci, împrăştiind în jur un miros dulceag şi apăsător de care cu toţii se grăbeau să scape cât mai repede. Ai venit ca vântul spre intersecţie dinspre capătul străzii. Aproape că reuşiseşi să scapi nevătămată, iar bărbatul de la volan aproape că reuşise să te evite. Dar pe stradă era noroi şi găinaţ unsuros de la stolurile de grauri. Roţile maşinii au patinat pe crusta aceea alunecoasă, puţin, dar acel puţin a fost de ajuns să-ţi atingă scuterul. Ai zburat în sus către păsări şi te-ai întors jos în mizeria lăsată de ele, iar împreună cu tine s-a întors rucsacul tău acoperit cu abţibilduri. Două caiete au ajuns lângă marginea trotuarului într-o baltă neagră. Casca ţi s-a rostogolit pe stradă ca o ţeastă goală, nu o legaseşi. Paşii cuiva s-au apropiat imediat de tine. Ţineai ochii deschişi, gura murdară nu mai avea incisivi. Asfaltul îţi intrase în piele, înţepându-ţi obrajii ca o barbă. Muzica se întrerupsese, căştile walkman-ului îţi alunecaseră în păr. Bărbatul din maşină a lăsat portiera larg deschisă şi a venit spre tine, ţi-a privit fruntea pe care ţi se deschidea o rană, a căutat în buzunar telefonul celular, l-a găsit, dar l-a scăpat din mână. L-a ridicat un băiat, el a fost cel care a cerut ajutor. Între timp se oprise circulaţia. Maşina rămăsese de-a curmezişul pe şine şi tramvaiul nu mai putea trece. Vatmanul a coborât, au coborât mai mulţi şi s-au îndreptat spre tine. Oameni pe care nu-i văzuseşi niciodată te-au atins cu privirile. Un geamăt scurt ţi-a ieşit din gură împreună cu un fir de spumă roşiatică, încetul cu încetul îţi pierdeai cunoştinţa. Şoseaua era aglomerată, ambulanţa a sosit cu întârziere. Tu nu te mai grăbeai. Nemişcată în jacheta ta de blană, erai ca o pasăre fără vânt. Apoi s-au năpustit în trafic cu sirena urlând. Maşinile s-au strâns lângă parapet, au intrat pe trotuarul de pe malul apei, în timp ce sticla cu ser fiziologic dansa deasupra capului tău, iar o mână strângea ritmic balonul albastru ca să-ţi pompeze aer în plămâni. La urgenţă, medicul reanimator care te-a luat în primire a căutat între mandibulă şi osul hioid un punct al durerii. Corpul tău a reacţionat prea uşor. A luat nişte comprese şi a şters sângele care-ţi curgea de pe frunte. Ţi-a privit pupilele, erau fixe şi asimetrice. Respiraţia era bradipneică. Au încercat, cu o canulă Guedel, să-ţi repoziţioneze limba, care alunecase spre interior, apoi au introdus sonda de aspiraţie. Au scos sânge, smoală, mucus şi un dinte. Ţi-au fixat pe deget pulsoximetrul pentru a determina oxigenarea sângelui, procentul de oxihemoglobină era prea scăzut: 85 la sută. Atunci te-au intubat. Lama laringoscopului ţi-a alunecat în gură cu lumina ei rece. A intrat un infirmier împingând aparatul de monitorizare a activităţii cardiace, a introdus ştecărul în priză, dar aparatul nu funcţiona. L-a lovit uşor într-o parte şi monitorul s-a aprins. Ţi-au ridicat tricoul, ţi-au lipit pe piept electrozii. Ai aşteptat puţin, pentru că nu era liberă camera în care se făcea tomografia, apoi te-au vârât în tunelul de examinare. Trauma era în zona temporală. În spatele geamului, medicul reanimator a cerut radiologului să facă alte secţiuni, mai apropiate. Au văzut profunzimea şi întinderea hematomului dincolo de parenchimul cerebral. Hematomul de contralovitură nu era încă vizibil. Dar nu ţi-au injectat în venă soluţia de contrast, se temeau de complicaţii renale. Au telefonat imediat la etajul trei, să pregătească sala de operaţii