Cred ca mama e moartă. Am articulat cuvintele fără să scot niciun sunet. Îmi păreau prea puternice, nefireşti, de parcă aş fi încercat să înţeleg că lumea s-a întors pe dos sau că soarele răsare de la apus. Am tras cu putere aer în piept, oftând uşor, şi m-am întors pe o parte, întinzându-mă după un nou şerveţel din cutia care zăcea lângă pat. Stark mormăi, se încruntă şi se foi agitat. M-am dat jos din pat încet, cu grijă, am luat tricoul uriaş al lui Stark din locul în care îl aruncase, l-am tras pe mine şi m-am ghemuit pe fotoliul moale aşezat lângă peretele cămăruţei noastre în formă de tunel. Fotoliul scoase foşnetul acela care îmi aminteşte întotdeauna de ţarcurile de joacă gonflabile de la petrecerile pentru copii, şi Stark se încruntă şi începu din nou să mormăie ceva. Mi-am suflat nasul. Încet. „Nu mai plânge nu mai plânge nu mai plânge! N-ajută la nimic. Nu o aduci pe mama înapoi.” Am clipit repede de mai multe ori şi mi-am şters din nou nasul. „Poate că a fost doar un vis.“ Dar, chiar în momentul în care mă gândeam la aceste cuvinte, inima mea ştia adevărul. Nyx mă smulsese din vis pentru a-mi arăta o viziune în care mama intra pe Tărâmul de Dincolo. Asta însemna că mama murise. „Mama i-a spus lui Nyx că îi pare rău că mă dezamăgeşte, mi-am adus aminte, în timp ce lacrimile începură din nou să mi se scurgă pe obraji. — Îmi spusese că mă iubeşte, am şoptit. Abia dacă scosesem un sunet, iar Stark începu să se foiască şi să se agite, apoi murmură: — Încetează! Am strâns din buze, deşi ştiam că nu şoapta mea îi tulbura visul. Stark era Războinicul meu, Paznicul meu şi iubitul meu. Nu, iubit este un cuvânt prea simplu. Între mine şi Stark era o legătură care merge dincolo de întâlniri, de sex şi de toate lucrurile pe care le presupune, în mod normal, o relaţie. De aceea era atât de neliniştit. Îmi simţea tristeţea – chiar şi în vis ştia că plâng şi că sufăr, şi că mi-e frică, şi… Stark îşi dădu pătura la o parte şi am văzut că mâna îi era încleştată într-un pumn. Privirea mi-a poposit pe chipul lui. Dormea în continuare, dar fruntea îi era brăzdată de cute şi stătea încruntat. Mi-am închis ochii şi am tras adânc aer în piept, să mă liniştesc. — Spiritule, am şoptit. Te rog, vino la mine. Imediat, am simţit elementul atingându-mi pielea. Ajută-mă. Nu, de fapt, ajută-l pe Stark şi ascunde-mi tristeţea de el. „Şi, poate, am adăugat în tăcere, ai putea să ascunzi o parte din tristeţe şi faţă de mine. Chiar dacă o să fie pentru scurt timp.“ şi am tras din nou cu putere aer în piept, în timp ce spiritul se mişca prin mine şi în jurul meu, învolburându-se deasupra patului. Când am deschis ochii, am putut chiar să văd aerul încreţindu-se în jurul lui Stark. Pielea lui părea că străluceşte, elementul oprindu-se deasupra lui ca o pătură diafană. Am simţit o căldură învăluindu-mă şi, când m-am uitat la braţele mele, am văzut că aceeaşi strălucire delicată se odihnea şi pe pielea mea. Stark oftă adânc odată cu mine, în timp ce spiritul îşi ţesea mica magie liniştitoare, şi, pentru prima dată după ore bune, am simţit că o părticică din tristeţea mea mă părăseşte. — Mulţumesc, spiritule, am şoptit şi mi-am încrucişat braţele, îmbrăţişându-mă strâns. Ocrotită de atingerea reconfortantă a elementului de care mă simţeam cel mai aproape, am simţit chiar cum mă cuprinde somnul. Şi atunci, un alt soi de căldură îmi invadă conştientul, încet, căci nu voiam să stric vraja liniştitoare pe care o aruncase elementul, mi-am desfăcut braţele şi mi-am atins pieptul.