Agenții federali din biroul meu erau norocoși din două motive. Mai întâi, croșeul meu de stânga nu mai era ce fusese înainte să fiu împușcat. În al doilea rând, nu mai eram în stare să simt nimic, cu atât mai puțin să mă înfurii cât să fac vreo prostie. 

— Biroul înțelege că ai un interes personal de a-l găsi pe Duncan Hugo, a zis agenta specială Sonal Idler din fața mea, unde stătea dreaptă ca un băț. Și-a aruncat privirea spre pata de cafea de pe cămașa mea. Era o femeie oțelită, într-un costum cu pantaloni, și părea că la micul-dejun mânca de obicei proceduri. Bărbatul de lângă ea, șeriful federal Nolan Graham, avea mustață și privirea unui om forțat să facă un lucru pe care n-avea niciun chef să-l facă. În plus, părea să mă învinovățească pe mine pentru asta. Voiam să mă pot enerva. Voiam să simt și altceva în afara acestui mare vid, care mă cuprindea și mă înghițea, implacabil, ca un val. Dar nu era nimic altceva acolo. Doar eu și vidul. 

— Dar nu putem accepta ca băieții și fetele tale să-mi dea în permanență investigația peste cap, a continuat Idler. Dincolo de fereastră, sergentul Grave Hopper își turna un kil de zahăr în cafea și le arunca priviri criminale celor doi agenți federali. În spatele lui, restul stabilimentului vibra, plin de energia obișnuită dintr-o secție de poliție a unui orășel oarecare. Telefoanele sunau. Tastaturile țăcăneau. Ofițerii erau în serviciul publicului. Și cafeaua era nasoală de tot. Toată lumea era vie și însuflețită. Toată lumea, mai puțin eu. Eu doar mă prefăceam. Mi-am încrucișat brațele și am ignorat durerea ascuțită din umăr. 

— Vă apreciez curtoazia profesională. Dar ce e cu interesul ăsta special? Nu sunt unicul polițist care încasează un glonț la datorie. 

— Nu erai nici singurul nume de pe acea listă, a spus Graham, deschizând gura pentru prima oară. Am strâns din dinți. Lista aceea a fost începutul acestui coșmar. 

— Dar tu ai fost primul luat la țintă, a zis Idler. Numele tău se afla pe lista aceea cu oameni ai legii și informatori. Iar chestia asta e mai importantă decât un schimb de focuri. E prima oară când avem ceva cu care-l putem înfunda pe Anthony Hugo. Era tot pentru prima oară când distingeam oarece emoție în glasul ei. Agenta specială Idler avea un plan propriu și ăsta era săl prindă pe marele interlop Anthony Hugo. 

— Vreau ca din cazul ăsta să nu sifoneze nimic, a continuat ea. De-asta nu putem lăsa niște localnici să ia problema în propriile mâini. Chiar dacă au legitimații. Interesele superioare sunt mai importante. Mi-am trecut o mână peste obraz și am rămas surprins de cât îmi crescuse barba. Pe lista mea de priorități din ultima vreme nu fusese și bărbieritul. Agenta a presupus că îmi petrecusem timpul investigând. Era îndreptățită să creadă asta, având în vedere împrejurările. Dar numi cunoștea micul secret murdar. Nimeni nu-l cunoștea. Poate că pe dinafară mă vindecam. Poate că-mi pun uniforma și vin în fiecare zi la secție. Dar pe dinăuntru, nu mai rămăsese nimic. Nici măcar dorința de a-l găsi pe cel vinovat de asta. 

— Ce-ați vrea să facă secția mea dacă Duncan Hugo se întoarce aici încercând să mai împuște câțiva cetățeni? Să se uite în altă parte? am întrebat, tărăgănat. Agenții federali s-au uitat unul la celălalt. 

— Mă aștept să ne ții la curent cu orice întâmplare din împrejurimi care ar putea avea legătură cu cazul nostru, a spus Idler cu fermitate. Avem mai multe resurse, pe care ți le putem pune la dispoziție, decât are secția ta. Și n-avem interese sau răzbunări personale. Am simțit o scânteie în vid. Rușine.