Cînd Joana Carda a tras o linie pe pămînt cu nuiaua de velniş, toti cîinii din Cerbere s - au pornit pe lătrat, stîrnind panică şi groază printre localnici, deoarece încă din cele mai vechi timpuri se credea că, dacă vor lătra animalele canine, care acolo fuseseră întotdeauna mute, asta înseamnă că lumea uni-versală va pieri de îndată. Cum de s-a format adînc înrădăcinata superstiţie, sau oarba convingere, care e în multe cazuri expresia alternativă paralelă, nimeni nu-şi mai aduce azi aminte, deşi, prin meşte-şugul şi harul acelui binecunoscutjoc de a asculta o poveste şi de a o repeta cu o virgulă nouă, obişnuiau bunicile franţuzoaice să-şi distreze nepoţeii cu fabula care spune că, exact în acel loc, în comuna Cerbere, departamentul Pirineilor Orientali, lătrase, în erele greceşti şi mitologice, un cîine cu trei capete, care răspundea la pomenitul nume de Cerbere cînd îl chema luntraşul Caron, cel care îi purta de grijă. De asemenea, nu se ştie prin ce mutaţii organice va fi trecut faimosul şi răsunătorul specimen canin pînă să ajungă la muţenia istorică şi dovedită a descendenţilor săi degeneraţi cu o singură căpăţînă. Totuşi, şi acest punct al învăţăturii puţini îl ignor ă, mai cu seamă dacă aparţin generaţiei veterane, cîinele Cerbere, aşa cum se scrie şi se rosteşte în limba noastră, păzea cu străşnicie intrarea infer-nului, ca nu cumva să îndrăznească sufletele să iasă, şi atunci, poate că dintr-o ultimă milostivire a zeilor muribunzi, au tăcut toţi cîinii viitori pentru tot restul veşniciei, sperîndu-se că, prin tăcere, se şterge din memorie regiunea infernală. Dar, neputînd