Moartea mirosea altfel în Rusia decât în Africa. În Africa, sub
crâncenul bombardament englez, cadavrele dintre linii zăcuseră
adesea multă vreme neîngropate; dar soarele lucrase repede.
Noaptea, mirosul venea împreună cu vântul, dulceag, înecăcios si
apăsător — gazele umflau trupurile, făcându-le să se înalţe
halucinant în lumina stelelor exotice, ca şi cum tăcuţi, fără speranţă,
morţii ar mai fi încercat o dată să lupte, fiecare pentru sine. Însă
chiar de a doua zi, nespus de obosiţi, începeau să se chircească, să se
lipească mai tare de pământ, de parcă ar fi vrut să se afunde în glie.
Şi când, după o vreme, puteau fi ridicaţi, unii erau uşori de tot şi
veşteji; iar din cei găsiţi după mai multe săptămâni rămăseseră
aproape numai schelete, ce clămpăneau slobod în uniformele
devenite deodată prea largi. Era o moarte uscată — în nisip, soare şi
vânt. În Rusia moartea era năclăioasă şi duhnea.

Ploua de zile întregi, necurmat. Zăpada se topea. Cu o lună
înainte fusese cu doi metri mai înaltă. Satul distrus, care la început
păruse doar o îngrămădire de acoperişuri carbonizate, crescuse în
fiecare noapte, pe tăcute, cu câte o bucată, din zăpada tot mai joasă.
Se iviră pervazurile ferestrelor, după câteva nopţi bolţile uşilor, apoi
treptele care duceau în neaua fleşcăită.