Un zăngănit. O cuprinde din toate părţile. Când i s-a căsătorit sora, mama ei a aşezat tacâmurile de argint într-o cratiţă de tablă, pe o folie de aluminiu. După care a turnat apă fierbinte, în care pusese un pumn de sare. Tacâmurile, odată curăţate, au fost scoase din cratiţă şi şterse temeinic: era exact acelaşi zăngănit. Cine se căsătoreşte acum? încearcă să deschidă ochii. Nu poate. Nu încearcă să facă mai mult. Ajunge şi atât. Dar poate să audă foarte clar vocea mamei ei. A, deci chiar e vorba de tacâmuri! Ce tot spune mama ei? Mâna dreaptă este însă mult mai rece decât cea stângă, spune ea, iar piciorul drept tot aşa. De ce are mama o mână dreaptă rece? se întreabă ea. Ii vine să zâmbească atunci când îşi imaginează că mama ar vrea să vadă care este temperatura propriilor picioare. Râde! spune mama ei. Nu e decât o grimasă. Să fi spus tatăl ei lucrul ăsta? Da, era evident vocea tatălui ei! Acum chiar că ar vrea să deschidă ochii! Ce caută ea în bucătăria părinţilor ei, unde zăngănesc tacâmurile şi se ia temperatura mâinilor şi picioarelor, şi de ce nu poate să deschidă ochii? O, where do you come from? From London? Asta i-a spus fiicei ei. Sau poate că nu? Reuşeşte să deschidă un ochi. Fata are paisprezece ani şi a plecat astăzi în Anglia la un curs de engleză. De ce s-a întors deja? Plânge în hohote. De ce? Tocmai de asta şi-a dorit ca fata să înveţe engleza, pentru a căpăta mai multă încredere în sine. Faptul că este veselă nu pare să o ajute. Pe fată o macină ceva. Dar oare ce anume? Cine ar putea să o întrebe? Privirea i se mută în altă parte. Lângă fiică se află soţul ei. My husband, spune ea. Speră că aceste cuvinte îi vor face să râdă ... Nimic. Bărbatul măcar schiţează un surâs. Cu cât se uită mai mult la el, cu atât i se pare mai ciudat surâsul ăsta al lui, lipit deasupra maxilarului ca un castravete murat. Salt cucumber, spune ea. Există oare aşa ceva în engleză? ... născută pe 3.12.1972, locuieşte în Fluckelhoven... Stop! Păi nu e vorba de ea! De ce nu poate să strige cuvintele astea atât de tare pe cât ar vrea? Mama mă-sii, ar trebui să poată! Liniştiţi-vă, ne întoarcem imediat la dumneavoastră! Cine a spus asta? Tânărul care stă aici, lângă ea? Crede că poate să deschidă amândoi ochii deodată. E cam dificil, parcă ar apăsa-o ceva pe pleoape. Tânărul îi zâmbeşte, dar asta nu o linişteşte prea tare. Nu e ea! Este cu paisprezece ani mai mare şi nu locuieşte în Hiickelhoven! I don’t... I don’t... De ce nu poate să continue propoziţia? Tânărul le spune celorlalţi bărbaţi îmbrăcaţi în halate albastre că, atunci când nu doarme, încearcă să vorbească, dar în engleză, nu în germană. Bărbaţii mustăcesc. Ea se uită să vadă dacă nu cumva există în apropiere şi o femeie. Vede una, care stă undeva în spatele bărbaţilor ăstora, dar care pare să fie ocupată cu ceva. Unul dintre bărbaţi se apleacă deasupra ei. Mă auziţi? Doar n-o să-i spună ăstuia dacă poate să îl audă. Să ţipe cât o vrea. închide ochii. Recunoaşte vocea. Este Inga. Trebuie să fi adus pe cineva cu ea. Intraţi, vă rog! spune o voce baritonală, dar imediat după aceea se aude o bufnitură, de parcă ar fi căzut cineva, urmată de un râs niţel răutăcios. De ce nu poate să deschidă ochii?! Trebuie să vadă ce se întâmplă. Prietena ei, Inga, a vrut să o viziteze, a fost îndemnată să intre, dar trebuie că se află o groapă adâncă imediat după uşă. Au căzut în ea. începe să fie agitată. Stă întinsă? De ce? încearcă, fără succes, să îşi ridice mâinile, picioarele sau capul. Ceea ce o face să fie şi mai agitată decât înainte. Ce i s-o fi întâmplat prietenei ei, doar i-a auzit atât de clar? A, şi-a revenit, sigur s-a enervat, căci trebuie să-i fi fost greu să iasă din groapa aia. Intraţi liniştită! spuse vocea baritonală. După un răstimp, se întreabă: Dar unde a rămas Inga? Să fi căzut din nou în groapă?