Lagărul de concentrare de la Mauthausen. Austria 10 aprilie 1945. Prizonierii îi spuneau „Urechi” pentru că era singurul rus din Baraca 8 care înţelegea germana. Nimeni nu-l striga pe numele său adevărat: Karol Boria. Yxo – Urechi – era porecla pe care o primise încă din prima zi în care intrase în lagăr, cu un an în urmă şi de care era foarte mândru, considerând-o drept o responsabilitate pe care şi-o asumase din tot sufletul. 

— Ce auzi? îi şopti în întuneric unul dintre prizonieri. Stătea lipit de fereastră, lângă ochiul de geam rece, scoţând pe nări aburi uşori, ce se amestecau cu aerul uscat şi greu. 

— Mai vor distracţie? întrebă un alt prizonier. Cu două nopţi în urmă, gardienii veniseră după un rus, în Baraca 8. Era vorba de un infanterist, relativ nou în lagăr, din Rostov, oraş la Marea Neagră. Ţipetele. Ţipetele i se auziseră toată noaptea şi nu încetaseră decât după o rafală de mitralieră. A doua zi de dimineaţă, trupul său însângerat atârna de poarta principală, pentru a fi văzut de toată lumea. 

— Linişte! N-aud nimic din cauza vântului, zise el, luându-şi privirea de la ochiul de geam. Priciurile, colcăind de păduchi, erau etajate pe trei niveluri, fiecărui prizonier fiindu-i atribuit mai puţin de un metru pătrat. O sută de perechi de ochi înfundaţi în orbite se întoarseră spre el. Toţi îi respectară ordinul. Nimeni nu se mai clinti. Cu mult timp în urmă, ororile de la Mauthausen îi lecuiseră de spaimă. 

— Vin, îi atenţiona el, depărtându-se brusc de fereastră. În clipa următoare, uşa barăcii se deschise larg. Aerul îngheţat al nopţii pătrunse înăuntru, prin spatele sergentului Humer, supraveghetorul Barăcii 8. 

— Achtung! Claus Humer era Schutzstaffel SS. Alţi doi SS-işti înarmaţi stăteau în spatele său. Toţi gardienii de la Mauthausen erau SSişti. Humer nu purta armă. Nu purtase niciodată. Statura sa impunătoare şi braţele vânjoase îi asigurau protecţia. 

— Am nevoie de voluntari, spuse Humer. Tu, tu, tu şi tu.