Întruparea eristică, pasiunea neprecupețită a omului-divinitate, va da un nou elan acestei dinamici care susține de două milenii viața interioară a umanității creștine. închinate subiectului absolut, lui Dumnezeu sau lui lisus, excesele pasiunilor încetează să mai fie patologice și balizează itinerariul mistic al sufletului spre ceea ce e Ultim. Era nevoie ca dialectica trinității să se fisureze, ca anatomia să-și aproprieze corpul și ca umorile paroxistice să devină obiecte ale observației și supravegherii, pentru ca boala mentală să se reconstituie. 

Ea s-a retras atunci din spațiul sacru sub forma nebuniei azilare. Michel Foucault a scris o istorie excepțională a acestei clinici care a recunoscut sufletul, cu condiția de a-1 omologa corpului bolnavi. Să amintim totuși că gestul datează cu mult înainte de epoca clasică. El poate fi reperat până la originile filosofiei și medicinei grecești, care au dat naștere distincției și analogiei dintre bolile corpului și bolile sufletului. Psihiatria modernă, mai ales prin Ph. Pinel3, acceptă, în manieră antică, teoria fizică și teoria morală cu privire la originea bolii mentale.

Freud se încadrează în același filon, revendicându-se în mod explicit de la un dualism filosofic. Observăm în acest postulat introducerea unui „aparat psihic" ca o construcție teoretică ireductibilă la corp, supusă influențelor biologice, dar observabilă mai ales în structurile limbajului. Ancorat în biologie prin medierea pulsiunii, dar tributar logicilor autonome, sufletul, devenit „aparat psihic", produce simptome (psihice sau somatice) și se modifică în transfer.