PROLOG

 Unde a stat statuia lui Newton cu prisma lui şi faţa calmă, Semn de marmură al unei minţi eterne Călătorind prin mările ciudate ale Gândului singur WILLIAM WORDSWORTH Geniu al matematicii, inventatorul unei teorii a comportamentului raţional, vizionar al maşinii gânditoare, John Forbes Nash, Jr. stătuse împreună cu oaspetele său, de asemenea matematician, preţ de aproape jumătate de oră. Era seara târziu, într-o zi din săptămână, în primăvara anului 1959 şi, deşi era doar luna mai, căldura devenise aproape insuportabilă. Nash şedea răsturnat într-un fotoliu, într-un colţ al holului spitalului, îmbrăcat neglijent cu o cămaşă de nailon atârnând peste pantalonii fără curea. 

Ţinuta lui odinioară fermă era acum la fel de dezaxată ca a unei păpuşi de cârpă, iar trăsăturile fin conturate erau complet inexpresive. Fixase tâmp un punct anume din faţa piciorului stâng al profesorului George Mackey de la Harvard, mişcându-se doar ca să-şi dea părul de pe frunte, cu un gest smucit şi repetat. Oaspetele şedea drept, vizibil afectat de tăcerea grea dintre ei şi foarte conştient de faptul că era imposibil să stabilească o comunicare. În cele din urmă Mackey nu se mai putu abţine şi izbucni cu o voce uşor dojenitoare, dar domoală: — Cum ai putut, începu Mackey, cum ai putut tu, matematician care ai ascultat toată viaţa doar de raţiune şi logică… cum ai putut să crezi că extratereştrii îţi trimit mesaje? Cum ai putut să crezi că ai fost recrutat de entităţi din alte galaxii în scopul de a salva omenirea? Cum ai putut…? În cele din urmă, Nash catadicsi să ridice capul şi-l fixă pe Mackey cu o privire îngheţată, nenuanţată, ca de pasăre sau reptilă. — Pentru că, spuse Nash cu accentul molcom al celor din sud, ca şi cum ar fi vorbit pentru sine, ideile pe care le-am avut despre fiinţele supranaturale mi-au venit de aceeaşi manieră ca şi cele matematice. Aşa că le-am luat drept bune. Tânărul geniu din Bluefield, statul Virginia de Vest – chipeş, arogant şi foarte excentric – şi-a făcut intrarea oficială în lumea matematicii în anul 1948. În deceniul ce a urmat, deceniu celebru atât pentru credinţa de nestrămutat în latura raţională a fiinţei umane, cât şi pentru temerile cu privire la viitorul omenirii, Nash s-a dovedit, după cum spusese eminentul geometru Mihail Gromov, „cel mai remarcabil dintre matematicienii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea“. Jocuri de strategie, rivalitate economică, arhitectura computerelor, forma universului, geometria spaţiilor imaginare, misterul numerelor prime – toate acestea i-au captivat imaginaţia complexă. Ideile sale erau din soiul acela profund şi exclusiv care împinge gândirea ştiinţifică în noi direcţii. Geniile, scrie matematicianul Paul Halmos, „sunt de două feluri: cele care sunt la fel ca noi toţi, cu limite şi oprelişti, şi cele care, se pare, au o sclipire supraomenească. Toţi putem să alergăm, câţiva dintre noi pot chiar să scoată mai puţin de patru minute în cursa de o milă; dar majoritatea nu putem face nimic care să se asemene din punct de vedere al concepţiei cu Marea Fugă în Sol Minor“. Geniul lui Nash făcea parte, fără îndoială, din cea de-a doua categorie, asociată mai degrabă cu muzica şi arta, în general, decât cu cea mai veche dintre ştiinţe.