Paris, cu zece zile înainte

În acea seară de vineri, părăsesc contrariată una dintre redacţiile cu care colaborez. O înştiinţare oficială ajunsă la ziar interzicea apariţia unui articol pe care îl scrisesem despre o tânără jihadistă. Petrecusem două zile în Belgia împreună cu mama ei, Samira. Cu un an în urmă, fiica îi fugise în Siria după Tarik, bărbatul vieţii ei, fanatic devotat cauzei organizaţiei Statul Islamic, SI. Îndrăgostită la nebunie şi de o inconştienţă la fel de nebună, Leila 1 voia să trăiască lângă marea ei iubire. Samira îşi recăpătase speranţa când aflase despre moartea celui pe care era obligată să-l considere ginere. Un glonţ direct în inimă pusese capăt vieţii tânărului de 21 de ani. După moartea lui Tarik, Samira nu mai vedea niciun motiv ca fiica ei să-şi prelungească şederea într-o ţară dominată în mod tragic de război şi de sânge. Dar Leila rămăsese inflexibilă: aparţinea de acum înainte acelui pământ sacru şi avea de gând să-şi aşeze propria piatră la edificiu, luptând pentru crearea unui stat religios în Levant. Cu sau fără soţul ei. Tarik fusese emir 2 , aşa că toţi se purtau bine cu văduva lui. Era tratată cu un profund respect. Astfel încât Leila îi întorsese întrebarea mamei sale: — De ce ar trebui să mă întorc? Presa locală prezentase întreaga poveste. O comparase pe tânăra jihadistă de 18 ani cu „văduva neagră”, figură celebră a terorismului internaţional şi soţia asasinului comandantului Masud 3 . Răspunsul Samirei nu se lăsase aşteptat, proporţional cu iubirea pentru fiica ei. Dar se înhăma la o provocare imensă. Nu trebuia doar s-o repatrieze pe Leila în Belgia, ci şi să le dovedească autorităţilor că fiica ei stătea în ţara cea mai periculoasă din lume în scop umanitar. Altfel, ar fi fost considerată o ameninţare pentru securitatea internă şi trimisă la închisoare şi poate chiar i s-ar fi interzis şederea în propria patrie. Acesta a fost momentul în care drumul meu s-a intersectat cu cel al Samirei. Jurnalismul te poartă peste tot, uneori până la deznădejdea unei mame. Depăşită de situaţie, Samira a apelat la Dimitri Bontinck, fost militar în forţele speciale belgiene, devenit celebru pentru că a reuşit să-şi repatrieze fiul din Siria.

Dimitri întruchipează speranţa pentru toate familiile europene care s-au trezit într-o dimineaţă în faţa acestei realităţi neaşteptate: în jihad poate să fie implicat şi un adolescent mai presus de orice bănuială, al lor. De atunci, Dimitri, foarte activ şi mai ales exaltat, îşi continuă misiunile sinucigaşe ca să salveze alţi adolescenţi sau, cel puţin, să descopere câteva informaţii concrete în măsură să le ajute familiile. Conştient de riscul la care era expusă Leila din cauza reputaţiei de „nouă văduvă neagră”, mi-a cerut să mă întâlnesc cu mama ei. Sunt jurnalistă, pasionată de geopolitică, dar departe de a fi expertă. În schimb, am nutrit întotdeauna un anumit interes pentru tot ceea ce are legătură cu comportamentele deviante. Nu are importanţă originea lor – religia, naţionalitatea sau mediul social –, sunt fascinată de fisura care a provocat virajul ucigător al acestor destine. Pot să fie drogurile, delincvenţa, marginalitatea… În acelaşi timp, m-au preocupat mult derapajele islamului radical din ultimii ani. De un an studiez în mod deosebit obiceiurile anumitor jihadişti europeni din Statul Islamic. Chiar dacă toate cazurile care se succedă seamănă între ele, încerc să înţeleg de fiecare dată ce rană i-a atins atât de profund ca să îmbrăţişeze această cauză, până într-acolo încât să renunţe la tot pentru a pleca să omoare şi să sfideze moartea.