Iveveria lui Josef Breuer fu întreruptă de dangătul armonios al clopotelor de la San Salvatore. îşi scoase ceasul masiv de aur din buzunarul vestei. Ora nouă. Citi din nou micuţa carte poştală cu chenar argintiu pe care o primise în ziua precedentă. 21 octombrie 1882 Domnule doctor Breuer, Trebuie să vă consult într-o chestiune foarte urgentă. Este în joc viitorul filozofiei germane. Ne întîlnim mîine dimineaţă la ora nouă la Cafi Sorrento. Lou Salome Ce bilet impertinent! Nimeni nu i se adresase cu atîta tupeu de-a lungul anilor. Nu cunoştea nici o Lou Salome. Pe plic — nici o adresă. Nici o posibilitate de a-i comunica acestei persoane că nu-i convenea ora nouă, că Frâu Breuer n-o să fie prea încîntată să ia singură micul dejun, că dr Breuer era în concediu şi „chestiunile urgente" nu prezentau nici un interes pentru el — că, de fapt, dr Breuer venise la Veneţia tocmai ca să scape de chestiuni urgente. Cu toate acestea, iată-l aici, la Cafe Sorrento, la ora nouă, scrutînd chipurile din jurul său şi întrebîndu-se care din ele ar putea fi al impertinentei Lou Salome'. — Mai doriţi cafea, domnule? Breuer dădu afirmativ din cap spre chelner, un puşti de vreo treisprezece sau paisprezece ani cu un păr negru umed pieptănat lins spre spate. De cît timp visa cu ochii deschişi? Se uită din nou la ceas. încă zece minute din viaţă irosite. Şi pentru ce? Ca de obicei, se gîndise la Bertha, frumoasa Bertha, pacienta lui în ultimii doi ani. îi revenise în minte vocea ei provocatoare: „Domnule doctor, de ce vă este atît de frică de mine?" îşi amintea cuvintele ei atunci cînd i-a spus că nu avea să mai fie doctorul ei: „Am să aştept. Veţi rămîne întotdeauna singurul bărbat din viaţa mea." Se dojeni singur: „Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te! Nu te mai gîndi! Deschide ochii! Priveşte! Revino la realitate!" Breuer îşi ridică ceaşca, inhalând aroma bogată a cafelei şi respirînd, totodată, aerul rece de octombrie al Veneţiei. întoarse capul şi privi în jur. Celelalte mese de la Cafe Sorrento erau ocupate de bărbaţi şi femei care luau micul dejun — majoritatea turişti şi majoritatea în vîrstă. Cei mai mulţi ţineau ziarul într-o mînă şi ceaşca de cafea în cealaltă. Dincolo de mese, nori albastru-argintii de porumbei se înălţau şi reveneau în picaj. Apele liniştite din Canal Grande, în care licăreau reflexiile palatelor impunătoare ce-l străjuiau, nu erau tulburate dedt de dîra unduitoare lăsată de o gondolă care acosta. Alte gondole dormeau încă, legate de ţăruşi răsuciţi ce ieşeau în toate părţile din canal, ca nişte lănci aruncate la întîmplare de o mînă gigantică. „Da, aşa, uită-te în jurul tău, prostule!" îşi spuse Breuer. „Oamenii vin din toate colţurile lumii ca să vadă Veneţia — oameni ce refuză să moară înainte de a fi binecuvîntaţi de această frumuseţe." Cît am pierdut oare din viaţă, se întrebă el, pur şi simplu uitînd să privesc? Sau privind şi nevăzînd? Ieri făcuse o plimbare solitară în jurul insulei Murano şi, după o oră încheiată, nu văzuse nimic, nu înregistrase nimic. Nici o imagine nu-i trecuse de pe retină pe cortex. Toată atenţia îi fusese acaparată de gînduri despre Bertha: zîmbetul ei ispititor, ochii ei plini de adoraţie, atingerea corpului ei cald, care sugera încredere, şi respiraţia ei accelerată în timp ce o consulta sau o