Ciudatele evenimente care fac subiectul acestei cronici s-au petrecut în 194..., la Oran. După părerea generală, ele nu-şi aveau locul aici, ieşind puţin din obişnuit. La prima vedere, Oranul este, într-adevăr, un oraş obişnuit şi nimic mai mult decât o prefectură franceză de pe coasta algeriană. Oraşul ca atare, trebuie să mărturisim, este urât. Cu aerul său paşnic, îţi trebuie un timp oarecare ca să sesizezi ce anume îl deosebeşte de atâtea alte oraşe comerciale de pe toate meridianele. Cum să-ţi poţi închipui, de pildă, un oraş fără porumbei, fără arbori şi grădini, unde nu auzi nici bătăi de aripi, nici foşnet de frunze, un loc neutru, ca să spunem tot ? Schimbarea anotimpurilor nu se citeşte decât pe cer. Primăvara se anunţă numai prin calitatea aerului, sau prin coşurile de flori pe care mici vânzători le aduc de prin împrejurimi; e o primăvară care se vinde prin pieţe. În timpul verii soarele incendiază casele prea uscate şi acoperă zidurile cu o cenuşă întunecată; nu mai poţi trăi atunci decât în umbra obloanelor închise.

Toamna este, dimpotrivă, un potop de noroi. Zilele frumoase vin numai iarna. O cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În orăşelul nostru, să fie un efect al climatului, toate acestea se fac laolaltă, cu acelaşi aer frenetic şi absent. Adică oamenii aici se plictisesc şi tot aici se străduiesc să-şi formeze obişnuinţe. Concetăţenii noştri muncesc mult, dar totdeauna doar ca să se îmbogăţească. Sunt interesaţi mai ales de comerţ şi, în primul rând, chiar după cum spun ei, să facă afaceri. Fireşte, au şi slăbiciunea bucuriilor simple, iubesc femeile, cinematograful şi băile în mare. Dar, foarte înţelept, ei păstrează aceste plăceri pentru sâmbăta seara şi duminica, încercând, în celelalte zile ale săptămânii, să câştige mulţi bani. Seara, când îşi părăsesc birourile, se adună în cafenele, la ore fixe, se plimbă pe acelaşi bulevard sau stau în balcoanele lor. Dorinţele celor mai tineri sunt violente şi scurte, în timp ce viciile celor mai în vârstă nu depăşesc asociaţiile de popicari, banchetele prieteneşti şi cluburile în care se mizează sume mari la jocul de cărţi. Veţi spune fără îndoială că asta nu e ceva particular pentru oraşul nostru şi că, la urma urmei, toţi contemporanii noştri sunt la fel. Fără îndoială, nimic nu e mai natural, astăzi, decât să vezi oameni muncind de dimineaţa până seara şi hotărând, ei singuri, apoi, să-şi piardă la cărţi, la cafenea şi în pălăvrăgeli de tot felul, timpul care le mai rămâne de trăit. Dar sunt oraşe şi locuri unde oamenii au. din când în când, presentimentul că ar mai exista şi altceva. În general, asta nu le schimbă viaţa. Dar presentimentul a existat şi asta, oricum, tot e ceva. Oranul, dimpotrivă, este, aparent, un oraş fără presentimente, adică un oraş cu totul şi cu totul modern. Nu e prin urmare necesar să precizăm modul în care se iubeşte la noi. Bărbaţii şi femeile fie că se devoră rapid în ceea ce se cheamă actul dragostei, fie că se lasă prinşi într-o lungă obişnuinţă în doi. Între aceste extreme, rareori există cale de mijloc. Nici asta nu e ceva original. La Oran, ca şi aiurea, din lipsă de timp şi de reflecţie, eşti într-adevăr silit să iubeşti fără s-o ştii. Ceea ce e mai original în oraşul nostru este dificultatea de care te poţi lovi aici când e să mori. Dificultate, de altfel, nu este cuvântul potrivit şi mai corect ar fi să vorbim de inconfort. Nu e niciodată agreabil să fii bolnav, dar sunt oraşe şi locuri care te susţin în boală, unde poţi, într-un fel, să te laşi în voia ei. Un bolnav are nevoie de blândeţe, îi place să ştie că se poate sprijini pe ceva, cum e şi firesc. Dar la Oran, excesele climei, importanţa afacerilor care se tratează, insignifianţa decorului, rapiditatea crepusculului şi calitatea plăcerilor, totul cere sănătate zdravănă. Un bolnav se simte foarte singur aici. Gândiţi-vă atunci la cel care trage să moară, prins în cursă, îndărătul sutelor de pereţi trosnind de căldură, în timp ce în acelaşi minut chiar, o întreagă populaţie, la telefon sau în cafenele, vorbeşte de poliţe, de conosamente şi de scont.

Veţi înţelege atunci ce poate fi inconfortabil în această moarte, chiar modernă, când apare deci într-un loc sterp. Aceste câteva indicaţii reuşesc poate să dea o idee suficientă despre oraşul nostru. De altminteri, nu trebuie nimic exagerat. Ceea ce trebuia subliniat, este doar aerul banal al oraşului şi al vieţii. Dar, îndată ce ţi-ai creat obişnuinţele, îţi duci zilele fără greutate. Din moment ce oraşul nostru tocmai favorizează obişnuinţele, se poate spune că totul e cum nu se poate mai bine. Sub acest unghi, fără îndoială, viaţa nu e foarte pasionantă. Dar, cel puţin, la noi nu se cunoaşte dezordinea. Şi populaţia noastră cu fire deschisă, simpatică şi activă, a stârnit totdeauna în călător o stimă firească. Acest oraş fără pitoresc, fără vegetaţie şi fără suflet sfârşeşte prin a părea odihnitor, te prinde în somn, până la urmă. Dar este şi drept să mai adăugam că e grefat pe un peisaj fără seamăn, în mijlocul unui podiş deschis, înconjurat de coline luminoase, în faţa unui golf cu un contur desăvârşit. Păcat numai că a fost construit cu spatele la acest golf şi că e cu neputinţă aşadar să zăreşti marea pe care, dacă vrei s-o vezi, trebuie totdeauna s-o cauţi. Ajunşi aici, va fi lesne să admitem că nimic nu-i putea face pe concetăţenii noştri să prevadă incidentele care au avut loc în primăvara anului acela şi care au fost, pe urmă am înţeles, cele dintâi semne parcă ale unui şir de grave evenimente a căror cronică ne-am propus s-o facem aici. Aceste fapte vor părea cu totul fireşti unora, iar altora, dimpotrivă, neverosimile. Dar, la urma urmei, un cronicar nu poate să ţină seama de aceste contradicţii. Sarcina lui este să spună numai: "Lucrul ăsta s-a întâmplat", când ştie că acest lucru, într-adevăr, s-a întâmplat, că a privit viaţa unui întreg popor, şi că există deci mii de martori care vor preţui în inima lor adevărul celor spuse de el. De altminteri, povestitorul, care totdeauna este la timp cunoscut, n-ar avea nici un merit de pus în lumină într-o astfel de întreprindere dacă întâmplarea nu l-ar fi ajutat să culeagă un anumit număr de mărturii şi dacă, prin forţa lucrurilor, n-ar fi fost amestecat în tot ceea ce speră el să vă expună. Este tocmai ceea ce îl îndreptăţeşte să facă operă de istoric. Bineînţeles, un istoric, chiar dacă e un amator, are totdeauna şi documente. Povestitorul acestei istorii le are deci şi el pe ale sale: mărturia sa mai întâi, a altora mai apoi, pentru că, prin rolul său, el a ajuns să culeagă destăinuirile tuturor personajelor acestei cronici şi, în ultimul rând, textele care până la sfârşit tot i-au căzut în mână. El îşi propune să meargă la ele când va crede de cuviinţă şi să le folosească cum îi va plăcea. Îşi mai propune... Dar poate că e timpul să lăsăm de o parte comentariile şi precauţiile faţă de limbaj şi să ajungem la povestirea însăşi. Relatarea primelor zile cere oarecare migală.

În dimineaţa lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux iese din cabinetul său şi dă peste un şobolan mort, în mijlocul palierului. Pe moment, îl îndepărtează fără să-l ia în seama şi coboară scările. Dar, ajuns in stradă, se trezeşte gândind că n-avea ce să caute acolo acest şobolan şi se întoarce să-i spună portarului. Faţă de felul cum a reacţionat bătrânul domn Michel, doctorul îşi dă seama şi mai bine de ceea ce avea în ea insolit descoperirea. Prezenţa acestui şobolan mort i se păruse doar ciudată în timp ce, pentru portar, ea constituia un scandal. Părerea acestuia din urmă era categorică : nu existau şobolani în bloc. Doctorul s-a străduit în zadar să-l asigure că era unul pe palierul primului etaj şi, probabil, mort, convingerea domnului Michel rămânea neclintită. Nu existau şobolani în bloc, prin urmare trebuie să fi fost adus acolo de afară. Pe scurt, era vorba de-o farsă. În aceeaşi seară, Bernard Rieux, în picioare pe culoarul imobilului, îşi căuta cheile înainte să urce, când vede apărând, din fundul întunecat al coridorului, un şobolan mare cu umbletul nesigur şi cu blana udă. Guzganul s-a oprit, părând să-şi caute un echilibru, apoi a luat-o în fugă spre doctor, s-a oprit iarăşi, s-a răsucit de câteva ori cu un mic chiţcăit şi a căzut, în sfârşit, cu sângele ţâşnindu-i prin botul întredeschis. Doctorul îl contemplă un moment şi urcă spre apartamentul lui.

Ciuma Albert Camus descarca gratis PDF.