O PATĂ DE LUMINĂ APĂRU pe covorul gros, roşu, care acoperea solul stâncos al grotei. S-ar fi zis că lumina nu avea o sursă anume, că exista doar în urzeala roşie din fibră de mirodenie. Era un cerc iscoditor, cu diametrul de vreo doi centimetri, ce se mişca de colo-colo, deformându-se uneori, devenind oval. Întâlnind marginea verde închis a unui culcuş, pata se ridică brusc, se prelinse peste o pătură verde. Pătura acoperea un copil cu părul roşcat, a cărui faţă vădea încă, în jurul gurii generoase, rotunjimi de prunc ― un chip care n-avea nimic din tradiţionala slăbiciune ascetică a fremenilor, dar nici nu era umflat de apă, ca al celor străini de această lume. Când pata de lumină trecu peste pleoapele închise, copilul tresări. Lumina se stinse. Acum, nu se mai percepea decât o respiraţie regulată şi, răzbătând slab, de departe, clipocitul liniştitor al picăturilor de apă care cădeau în bazinul capcanei de vânt, sus de tot, deasupra tavernei. Lumina reveni, un pic mai mare, parcă mai vie. De această dată, i se desluşea sursa, ca şi mişcările ce-o orientau. O siluetă cu glugă se contura în cadrul arcuit al pasajului de la capătul încăperii. Din nou, pata de lumină se prelinse prin cameră, tatonând, căutând. Părea, în acelaşi timp, ameninţătoare, nervoasă, nemulţumită. Evită copilul adormit, poposi o clipă pe grilajul de aerisire dintr-un colţ al tavanului, scotoci printre faldurile draperiilor în auriu şi verde, care mascau pereţii de stâncă. Apoi, pentru a doua oară, lumina dispăru. Cu un foşnet indiscret, de stofă, silueta se deplasă, se opri lângă unul dintre montanţii arcadei. Din această clipă, orice membru al sietchului Tabr nu s-ar mai fi îndoit că silueta era a lui Stilgar, Naibul, tutorele gemenilor orfani care, într-o zi, aveau să moştenească hlamida tatălui lor, Paul Muad'Dib. Deseori, noaptea, Stilgar venea, astfel, să le inspecteze sălaşul, începând întotdeauna cu odaia Ghanimei, pentru a trece apoi la cea în care dormea Leto, ca să se asigure că nu-i pândea nici o ameninţare. Sunt bătrân şi prost, gândi Stilgar. Pipăi suprafaţa rece a proiectorului de lumină înainte de a-l vârî la loc, în gaica de la cingătoare. Deşi îi era necesar, detesta proiectorul. Era un instrument subtil al Imperiului, care putea detecta prezenţa organismelor vii de dimensiuni mari. Până acum, nu dezvăluise decât copiii care-şi făceau somnul în dormitoarele regale. Stilgar ştia că gândurile şi sentimentele lui erau asemenea luminii dinainte. Nu-şi putea înfrâna o intensă şi năvalnică proiecţie interioară. Acel imbold era controlat de o putere mai presus de el. Îl aducea, mereu, la acel moment în care percepea cumulul de pericol. Aici se afla magnetul care putea atrage toate visurile de mărire ale universului cunoscut. Aici zăceau imense bogăţii temporale, autoritatea seculară şi acel talisman mistic, cel mai puternic dintre toate: divina autenticitate a testamentului religios al lui Muad'Dib. În aceşti doi gemeni, Leto şi sora sa, Ghanima, era concentrată o forţă înfricoşătoare. Cât timp trăiau ei, Muad'Dib, deşi mort, trăia în ei. Copiii care dormeau aici nu erau doar nişte copii în vârstă de nouă ani. Erau o forţă a naturii, inspirând, deopotrivă, veneraţie şi teamă. Erau copiii lui Paul Atreides, cel care devenise Muad'Dib, Mahdi al tuturor fremenilor. Muad'Dib declanşase o explozie a omenirii ― o explozie care îi proiectase pe fremeni departe de lumea lor, într-un Jihad ce se revărsase peste universul uman asemenea unui enorm şi năprasnic val de putere religioasă, ale cărui amploare şi autoritate omniprezentă îşi lăsaseră amprenta asupra fiecărei planete. Şi, totuşi, aceşti copii ai lui Muad'Dib sunt făcuţi din carne şi sânge, gîndi Stilgar. Cu două lovituri de cuţit, aş putea să le străpung inimile şi apa lor ar reveni tribului. Minţea lui înfierbântată se cutremură numai la acest gând: Să-i omori pe copiii lui Muad'Dib! Dar anii îl făcuseră iscusit în arta introspecţiei. Stilgar cunoştea originea acestui gând înfricoşător. Sorgintea lui nu putea fi decât mâna stângă a damnaţilor şi nu mâna dreaptă a celor ce erau binecuvântaţi. Pentru el, minunatele ayat şi burhan ale vieţii nu mai ascundeau prea multe mistere. Odinioară, fusese mândru că era fremen, că deşertul îi era prieten, că, pentru el, lumea aceasta se numea Dune, nu Arrakis, cum figura pe hărţile astrale ale Imperiului. Cât de simple erau lucrurile pe vremea când Mântuitorul nostru părea doar un vis, gândi el. Găsindu-l pe Mahdi, am dat frâu liber delirurilor mesianice, care s-au răspândit în tot universul. Fiecare popor subjugat de Jihad visează acum la venirea unui conducător. Stilgar îşi roti ochii prin dormitorul întunecat. Dacă, folosindu-mi cristaiul, aş reda libertatea tuturor acestor popoare, ar face din mine mântuitorul lor? În culcuşul său, Leto se foi, agitat. Stilgar oftă. Nu apucase să-l cunoască pe bunicul după care i se dăduse numele acestui copil. Dar multă lume considera că de la el moştenise Muad'Dib forţa morală. Ar fi fost cu putinţă ca acel terifiant simţ al corectitudinii să sară, acum, peste o generaţie? Stilgar nu era în stare să răspundă la această întrebare. Sietch Tabr este al meu, gândi. Aici eu sunt stăpân. Sunt un Naib fremen. Fără mine, n-ar fi existat nici un Muad'Dib. Acum, există aceşti doi copii gemeni... şi, prin Chani, care lor le-a fost mamă iar mie mi-a fost rudă apropiată, în venele lor curge şi sângele meu. Ce-am făcut din universul nostru? Stilgar nu-şi putea explica de ce-i veneau asemenea gânduri noaptea şi nici de ce se simţea atât de vinovat. Îşi strânse trupul în faldurile mantiei. Realitatea nu semăna deloc cu visul. Deşertul Prieten, care, cândva, se întindea de la un pol la celălalt, era acum redus la jumătate. Imensul paradis înverzit promis de legende nu adusese decât îndoiala. Nu, nu era un vis. Şi, o dată cu lumea sa, se schimbase şi Stilgar. Fosta căpetenie de sietch nu fusese niciodată omul acesta cu raţionamente complexe; Stilgar, cel de odinioară, nu cunoscuse atâtea şi atâtea lucruri ― arta guvernării şi consecinţele profunde ale celor mai mărunte decizii. Cu toate astea, avea senzaţia că toată această ştiinţă, această nouă subtilitate nu erau decât un strat subţire de smalţ, care acoperea un bloc solid şi dens de cunoaştere, ca un miez de fier. Şi spre acest miez mai vechi se îndreptau gândurile sale, răspunzând parcă unei chemări insistente de întoarcere la valori mai curate. Zgomotele matinale ale sietchului îi întrerupseră şirul gândurilor. Oamenii începeau să se mişte în interiorul cavernei. O adiere uşoară îi atinse obrajii: izolaţiile de la porţi fuseseră îndepărtate, lăsând să pătrundă răcoarea dinaintea zorilor. Iar adierea îi vorbea lui Stilgar. Îi indica ora, dar şi neglijenţa. Locuitorii sietchului nu mai respectau stricta disciplină a apei, pe care o cunoscuseră în vremurile trecute. Şi de ce ar fi respectat-o, când pe această planetă plouase, când pe cer se puteau vedea nori, când opt fremeni fuseseră surprinşi şi omorâţi de o viitură neaşteptată, într-un wadi? Până la acel accident, cuvântul înecat nu existase în limbajul Dunei. Dar Dune nu mai era decât Arrakis... iar dimineaţa aceasta era cea a unei zile însemnate. Jessica, gândi Stilgar. Mama lui Muad'Dib, bunica gemenilor regali, revine astăzi pe planeta noastră. De ce a hotărât dintr-o dată să pună capăt exilului ei voluntar? De ce vrea să părăsească siguranţa şi confortul Caladanului pentru pericolele Arrakisului? Şi mai erau lucruri care îl frământau pe Stilgar: ar putea Jessica să ghicească îndoielile lui? Era o vrăjitoare Bene Gesserit, educată în cel mai profund spirit al Comunităţii Surorilor şi, de drept, o Cucernică Maică. Asemenea femei aveau mintea ascuţită şi erau periculoase. I-ar putea cere Doamna Jessica să se arunce în propriul lui cuţit, aşa cum, demult, i se poruncise acelui Umma-Protector al lui Liet-Kynes? Şi i-aş da ascultare? se întrebă Stilgar