Porumbeii acoperiseră întreaga Piaţă San Marco. Sute de porumbei: graşi, gri, îndesaţi şi tăcuţi, ciugulind bucăţele de sfogliatelle şi firimituri de pane uva, lăsate în urmă de turiştii neglijenţi. Era ora amiezii, dar soarele era ascuns dincolo de pătura de nori şi un linţoliu mohorât acoperea oraşul. Gondolele erau aliniate la docuri, goale, cu gondolieri în cămăşi dungate sprijinindu-se în vâsle şi aşteptându-şi clienţii. Nivelul apei era scăzut, fiind vizibile urmele negre pe care apele crescute le lăsaseră pe faţadele clădirilor. Schuyler Van Alen îşi odihni coatele pe măsuţa şubredă a cafenelei şi îşi puse capul în palme, astfel încât vârful bărbiei era ascuns în puloverul pe gât cu trei numere mai mare. Era un vampir cu Sânge Albastru, ultima din familia Van Alen – o fostă familie de vază în New York, ale cărei influenţă şi bogăţie jucaseră un rol extrem de important la construirea actualului Manhattan. Cândva în trecut, numele de Van Alen fusese sinonim cu putere, privilegii şi favoruri. Dar asta se întâmplase cu mult timp în urmă, iar averea familiei se micşora vertiginos de ani buni: Schuyler era mai degrabă obişnuită să fie strânsă la pungă decât să dea năvală prin magazine la cumpărături. Hainele ei – puloverul negru pe gât care îi ajungea dincolo de şolduri, colanţii, geaca militară şi bocancii de motociclist – erau cumpărate de la mâna a doua. Pe oricare altă fată, această combinaţie jerpelită ar arăta ca ţinuta unui vagabond cu hainele aruncate la întâmplare, dar pe Schuyler era sinonimă cu viţa nobilă şi îi scotea în evidenţă şi mai bine trăsăturile delicate. Cu tenul ei alb ca fildeşul, ochii adânci, de un albastru intens, şi părul negru cu irizaţii albăstrii, era o fiinţă uluitoare, incredibil de adorabilă. Frumuseţea îi era subliniată şi mai mult atunci când zâmbea, deşi nu erau prea multe şanse să se întâmple aşa ceva în dimineaţa aceasta. — Hai, înveseleşte-te, zise Oliver Hazard-Perry, ducând o ceşcuţă de espresso la buze. Orice s-ar întâmpla, sau nu s-ar întâmpla, cel puţin am luat şi noi o minivacanţă. Şi nu-i aşa că oraşul este splendid? Haide, trebuie să recunoşti că este de preferat să fi blocat la Veneţia decât în laboratorul de chimie!