Fausto avea patruzeci de ani cînd s-a refugiat la Fontana Fredda, căutînd un loc de unde s-o poată lua de la capăt. Cunoștea munții aceia de mic copil și printre motivele sau poate motivul problemelor avute cu femeia care aproape îi devenise soție fusese nefericirea lui cînd se afla departe de ei. După despărțire, închiriase o locuință acolo sus, unde petrecuse lunile septembrie, octombrie și noiembrie cutreierînd potecile, adunînd lemne în păduri și cinînd la gura sobei, savurînd gustul libertății și mestecîndu-l pe cel amar al singurătății. Scria, făcea și asta, sau cel puțin încerca: de-a lungul toamnei a văzut cirezile părăsind pășunile, acele zadelor îngălbenindu-se și căzînd, pînă cînd, odată cu primele zăpezi, deși redusese la minimum cheltuielile, s-au terminat și banii puși deoparte. Iarna îi prezenta nota de plată a unui an dificil. La Milano avea cui să ceară un loc de muncă, dar era nevoit să coboare de pe munte, să stea lipit de telefon, să rezolve cu fosta lui prietenă toate chestiunile lăsate în aer și, întro seară, cu puțin înainte să se împace cu situația, s-a nimerit să se confeseze, în fața unui pahar de vin, în singurul loc de întîlnire din Fontana Fredda. Babette, de după tejghea, l-a înțeles perfect. Și ea venise din oraș, dar cine știe în ce vremuri și pe ce căi, și-şi mai păstra accentul și o anume eleganță. La un moment dat, preluase un restaurant într-un loc care, în anotimpurile de tranziție, nu oferea altă clientelă în afară de zidari și crescători de animale și îl botezase Festinul lui Babette. De atunci, toți îi spuneau așa, nimeni nu-și amintea numele ei dinainte. Fausto se împrietenise cu ea fiindcă o citise pe Karen Blixen și intuise un subînțeles: Babette din povestire era o revoluționară care, după eșecul Comunei din Paris, ajunsese să fie bucătăreasă într-un sătuc de văcari din Norvegia. Babette astalaltă nu servea supe de broască țestoasă, dar avea tendința să-i adopte pe orfani și să caute soluții practice la probleme existențiale. După ce le-a ascultat pe ale lui, l-a întrebat: Știi să gătești? Aşa că, de Crăciun, el se afla tot acolo, mînuind tigăi și ditamai oalele prin aburii din bucătărie. La Fontana Fredda era și o pîrtie de schi, despre a cărei închidere se vorbea în fiecare vară şi care, în fiecare iarnă, într-un fel sau altul, se redeschidea. Cu un panou jos la răspîntie și un pic de zăpadă artificială împroșcată în mijlocul pășunilor, atrăgea familii mici de schiori și, trei luni pe an, îi transforma pe munteni în mecanici de telescaun, însărcinați cu înzăpezirea pîrtiei, șoferi pe ratrac și salvamontiști, într-un travesti colectiv din care acum făcea parte și el. Cealaltă bucătăreasă era o veterană care în cîteva zile l-a învățat să degreseze kilograme de cîrnați, să întrerupă fierberea pastelor cu apă rece, să dilueze uleiul în friteuză, precum și că te osteneai inutil amestecînd ore în șir în mămăligă, ajungea să o lași la foc mic și se făcea singură. Lui Fausto îi plăcea să stea în bucătărie, dar altceva a început să-i atragă atenția. O ferestruică prin care dădea farfuriile în sală îi permitea și să o observe pe Silvia, noua chelneriță, luînd comenzile și servind la mese. Cine știe de unde o pescuise Babette. Nu era genul de fată pe care te așteptai s-o găsești printre munteni: tînără, veselă, cu un aer de vîntură-lume. Cînd o vedeai ducînd mămăligă și cîrnați, părea și ea un semn al vremurilor la fel ca plantele înflorite în extrasezon sau lupii care, din cîte se spunea, se întorseseră în păduri. Între Crăciun și Bobotează au muncit fără oprire, douăsprezece ore pe zi, șapte zile pe săptămînă, și s-au curtat astfel: ea prinzînd filele cu comenzi pe panoul de plută, el sunînd clopoțelul cînd farfuriile erau pregătite. Rîdeau unul de altul: Două porții de paste cu sos alb după rețeta chefului, spunea ea. Pastele cu sos alb nu sînt în meniu, spunea el. Farfuriile și schiorii plecau și veneau cu o asemenea viteză, încît Fausto, cînd băga de seamă că afară era întuneric, încă freca oalele. Atunci se oprea pentru o clipă şi în minte îi apărea imaginea munților: se întreba dacă pe înălțimi bătuse vîntul sau ninsese și cum fusese lumina acolo, pe marile podișuri însorite mai sus de păduri, și dacă acum lacurile seamănă cu niște sloiuri de gheață sau cu niște văi înzăpezite și catifelate. La 1.800 de metri altitudine era un început de iarnă ciudat în care ploua și ningea, iar dimineața ploaia topea lapovița de peste noapte.