Străduța înfundată era prost pietruită, plină de hârtoape și de ridicături, mărginită de trotuare înguste parțial distruse. Se vâra aidoma unui deget crăpat printre casele cu unu-două etaje, proprietate particulară, înghesuite unele într-altele. În capăt, se proptea în două garduri acoperite cu o vegetație sărăcăcioasă. Ferestrele nu dădeau la iveală nicio urmă de intimitate, nicio urmă de mișcare. Te-ai fi crezut în provincie și totuși te aflai în plin Paris, în arondismentul XIV. Aici nu exista mizerie, nici belșug, era traiul micii burghezii ce-și ascunde prețioasele economii pe sub lezarde, pe după obloane știrbe, prin jgheaburi de streașină ruginite și ziduri dărăpănate, cu tencuiala coșcovită. Porțile erau însă solide, iar ferestrele de la parter protejate de gratii rezistente. Acest ascunziș tihnit, ferit de tumultul orașului, trebuie că data de vreo cincizeci de ani, căci păstra urme de modern style în construcțiile heteroclite ale caselor. Cine locuia în ele? Socotind după unele vitralii, după unele ciocane pentru bătut în poartă, după unele vestigii ornamentale, s-ar zice că aici stăteau pensionari ai artelor încheindu-și cariera în spatele acestor fațade, pictorași bătrâni, bătrâne cântărețe, foști virtuozi ai scenei. Vreme de șapte ani, de trei ori pe săptămână, am străbătut străduța până în capăt, până la gardul din stânga. Știu cum cade ploaia aici, cum se feresc de frig locatarii. Știu cum, vara, se instalează un mod de viață aproape rustic, cu ghivece de mușcate și cu pisici adormite la soare. Știu cum arată fundătura în timpul zilei și în timpul nopții. E pustie până și atunci când un pieton se grăbește spre vreuna din porți ori un șofer își scoate mașina din garaj.