Ai ales şi ai ales bine. Poate că ea va fi aceea care te va opri. Poate că ea va fi diferită. Poate că ea va fi de ajuns. Singurul lucru cert este că e specială. Bănuieşti că e vorba despre ochii ei – nu culoarea: un albastru rece şi străveziu. Nu genele sau forma, nici faptul că nu e nevoie să fie conturaţi cu creion dermatograf ca să semene cu ai unei pisici. Nu, marea atracţie se găseşte în spatele acelui albastru ca de gheaţă. Simţi asta de fiecare dată când te uiţi la ea. Certitudinea. Conştientizarea. Licărirea aceea nelumească cu care convinge oamenii că e autentică. Poate că este. Poate chiar vede lucruri. Poate că ştie lucruri. Poate că e tot ceea ce susţine că e, ba chiar mai mult. Dar când o priveşti, când îi numeri respiraţiile, zâmbeşti, pentru că, în adâncul sufletului, ştii că n-o să te oprească. Nu vrei cu adevărat să te oprească. E fragilă. Perfectă. Însemnată. Şi singurul lucru pe care această fată cu aşa-zise puteri psihice n-o să-l vadă eşti tu.

Programul de lucru era teribil. Bacşişurile erau şi mai rele, iar majoritatea colegilor mei categoric lăsau de dorit, dar c’est la vie, que sera sera {1} , introduceţi aici clişeul vostru preferat din orice limbă străină. Era un job de vară şi mă scăpa de gura nonnei {2} . Totodată, le împiedica pe diversele mele rude – unchi, mătuşi şi veri – să se simtă obligate să-mi ofere temporar de lucru la restaurantul/măcelăria/biroul de avocatură/magazinul lor. Având în vedere că familia tatei e foarte numeroasă, foarte extinsă (şi foarte italiană), posibilităţile sunt nesfârşite, dar toate, variaţiuni ale aceleiaşi teme. Tata locuia în celălalt capăt al lumii. Mama era dată dispărută şi se presupunea că murise. Rămăsesem în grija tuturor şi a nimănui. Adolescentă, bănuită a avea probleme. — Comanda! Cu o îndemânare exersată, am luat cu mâna stângă o farfurie cu clătite (cu bacon alături) şi cu dreapta un burrito de mic-dejun (cu garnitură de ardei iuţi) atât de mare, încât trebuia ţinut cu două mâini. Dacă n-aveam să mă descurc bine în toamnă la SAT {3} mă aştepta un viitor strălucit în industria de doi bani a restaurantelor mici. — Clătite cu bacon. Burrito de mic-dejun cu ardei iuţi, spun, aşezând farfuriile pe masă. Vă mai pot servi cu ceva, domnilor? Am ştiut exact ce aveau să spună, înainte să deschidă gura. Tipul din stânga va cere mai mult unt. Şi cel din dreapta? Trebuia să mai bea un pahar cu apă înainte chiar să se gândească la ardeii ăia. Eram aproape sigură că nici nu-i plac. Tipii cărora le plac cu adevărat ardeii iuţi nu cer să le fie serviţi lângă felul principal. Domnul Burrito de Mic-Dejun pur şi simplu nu voia ca lumea să creadă că e un papă-lapte – doar că el s-ar fi exprimat prin alt cuvânt.