Niciodată pe fâșia aceea de pământ cunoscută cu numele străvechi de Raühnvahl nu avea să fie vărsat atâta sânge nevinovat ca în dimineața zilei de 21 septembrie, anul Domnului 1407. Soarele tocmai se ridicase peste mica vale, rece și mohorâtă, apăsată și, în același timp, apărată de culmi ostile, care depășeau zece mii de picioare1 înălțime, în partea aceea răsăriteană a arcului alpin care mărginește Peninsula Italică, despărțind-o atât de brutal de restul Imperiului și de întreaga Europă. 

Stăpânul acestei feude era principele Marcus I de Saxa, tatăl lui Marcus al II-lea de Saxa, principele moștenitor. În dimineața aceea, micul Marcus al II-lea de Saxa stătea zgribulit, gol și somnoros, în patul său uriaș, pe salteaua matlasată cu pene calde și moi de gâscă, iar picioarele i se bălăbăneau în gol, fără să atingă podeaua, deși era înalt pentru cei nouă ani ai lui. Avea ochii verzi și leneși că ai unei pisici, părul lung și blond căzându-i pe umeri și încrețindu-se în bucle mătăsoase și o piele atât de fină și de albă încât părea o fetiță. Eilika, guvernanta care avea grijă de el zi și noapte, dormind ca un câine credincios pe un culcuș de paie la picioarele patului micului ei stăpân, acoperi umerii copilului cu o pânză de in înmuiată în apă fierbinte și apoi stoarsă. Prințișorul mormăi de plăcere la atingerea pânzei călduțe și închise ochii. 

— Să nu cumva să adormi iar, Marcus, că-ți mănâncă cioara cocoșelul, zise Eilika. Copilul râse și-și băgă o mână între picioare. Eilika afundă în lighean o altă bucată de pânză, o stoarse, apoi întinse pe ea puțină leșie. — Hai, leneșule, săpunește-te!