Era pentru a treia oară într-o săptămână când se defecta instalația de aer
condiționat la Hospital de Clinicas, iar căldura era atât de insuportabilă, încât
asistentele montaseră ventilatoare din plastic cu baterii deasupra pacienților
de la terapie intensivă pentru a le fi cât de cât răcoare. Sosiseră trei sute într-o
cutie, cadou de la un pacient recunoscător că supraviețuise unui atac cerebral
care avea o afacere de import-export, unul dintre puținii utilizatori ai
spitalului de stat care se simțea suficient de înstărit încât să ofere daruri.
Oricum, ventilatoarele albastre din plastic se dovediseră la fel de demne de
încredere ca și promisiunile lui pentru medicamente și echipamente medicale
și, în tot spitalul, care se topea în arșița zgomotoasă a Buenos Airesului, puteai
auzi din partea asistentelor câte un „¡Hijo di puta!“

1neașteptat – chiar și din a

celor mai evlavioase – când trebuiau să le readucă la viață.
Eu nici nu simțeam căldura. Tremuram de frica de a fi asistent de nașteri
începător, căruia tocmai i se spusese că va aduce pe lume primul copil.
Beatriz, moașa care îmi supraveghease pregătirea, mă anunțase acest lucru pe
un ton decepționant de liniștit și îmi dăduse o palmă zdravănă peste umeri cu
mâna ei grăsuță și neagră când plecase să vadă dacă putea șterpeli ceva
mâncare de la geriatrie ca să le hrănească pe proaspetele mămici.
– Sunt în salonul doi, a spus ea, gesticulând către sala de nașteri. A mai avut
sarcini, are deja trei copii, dar ăsta nu vrea să iasă. Nu-l pot învinovăți, nu-i
așa? A râs cu amărăciune și m-a împins spre ușă. Mă întorc în câteva minute.
Apoi, când a văzut că zăbovesc în prag, ascultând vaietele înăbușite de durere
dinăuntru: Du-te, Turco, nu se poate sfârși decât într-un singur fel, știi.
Am intrat în sala de nașteri, cu râsul celorlalte moașe răsunându-mi încă în
urechi.
Îmi propusesem să mă prezint cu autoritate, să mă liniștesc deopotrivă pe
mine și pe paciente, dar femeia stătea în genunchi pe podea,