Pe harta Americii, orașul părea mic. Doar un minuscul punct cuminte, aproape de firul roșu al unui drum care traversa un centimetru de hartă altminteri pustiu. Dar, de aproape și la sol, avea o jumătate de milion de locuitori și acoperea o suprafață de peste 260 de kilometri pătrați. Avea aproape 150 de mii de gospodării și peste 800 de hectare de parcuri. Orașul cheltuia anual o jumătate de miliard de dolari și strângea aproape tot atât din impozite, taxe și cotizații. Era suficient de mare pentru ca departamentul de poliție să aibă 1 200 de angajați. Și pentru ca activitatea de crimă organizată să fie divizată în două. Partea de vest a orașului era dominată de ucraineni. Cea de est, de albanezi. Linia de demarcație dintre zonele de influență a fost trasată mai riguros decât o circumscripție electorală. Oficial, urma Strada Centrală, care tăia orașul în două, de la nord la sud, dar avea tot felul de meandre și zigzaguri menite să includă sau să excludă anumite zone și părți ale unor cartiere, oriunde precedentele istorice justificau circumstanțe speciale. Negocierile au fost tensionate. Au avut loc mici dispute între părți. 

S-au întâmplat și lucruri neplăcute. Dar în cele din urmă s-a ajuns la o înțelegere. Învoiala a părut să funcționeze. Fiecare tabără s-a ținut departe de cealaltă. Vreme îndelungată, n-a existat niciun contact semnificativ între ele. Până într-o dimineață de mai. Șeful ucrainean parcă mașina într-un garaj de pe Strada Centrală și o luă spre est, pătrunzând în teritoriul albanez. Singur. Avea cincizeci de ani și era clădit ca o statuie din bronz a unui erou din vechime, înalt, dur și solid. Își spunea Gregory, căci doar așa puteau americanii să-i pronunțe numele de botez. Era neînarmat, lucru demonstrat de pantalonii strâmți și tricoul mulat pe care le purta. N-avea nimic în buzunare. Nimic ascuns. Coti la stânga, apoi la dreapta, tot mai adânc în teritoriul ostil. Se îndrepta spre un ansamblu de clădiri de pe o străduță lăturalnică. Știa că acolo albanezii își coordonau afacerile din niște birouri situate în partea din spate a unui depozit de cherestea. De îndată ce trecu dincolo de linia de demarcație, fu urmărit pas cu pas. Venirea lui fusese anunțată prin telefon, așa încât la sosire îl întâmpinară șase siluete tăcute, care stăteau nemișcate într-un semicerc între trotuar și poarta depozitului. Ca niște piese de șah în formație defensivă. Se opri și ridică brațele lateral. Se întoarse pe loc lent, 360 de grade, cu brațele întinse. Pantaloni strâmți, tricou mulat. Nimic ieșit în relief. Nicio umflătură. Nici cuțit, nici pistol. Neînarmat, în fața a șase inși, care cu siguranță nu erau la fel ca el. Dar nu-și făcea griji. Să-l atace neprovocați era un pas pe care albanezii nu l-ar fi făcut. Știa asta. Eticheta trebuia respectată. Manierele erau maniere